[mariamargareta]

De fapt, numai succesul crescând al lui Marian Zidaru este motivul care a declanşat tirada lui Sorin Dumitrescu, în raport cu care eu am jucat rolul de paratrăsnet.

(Observaţia 11: Erwin Kessler sugerează în mod josnic, fără dovezi, că Sorin Dumitrescu ar fi avut o oarece invidie pe succesul crescând al lui Marian Zidaru, potenţat acum printr-o critică favorabilă a lui Erwin.
În primul rând că Sorin Dumitrescu nu avea nevoie de aşa ceva, el însuşi fiind un artist plastic foarte apreciat.
În al doilea rând, pentru că relaţia dintre Marian Zidaru şi Sorin Dumitrescu nu era una de rivalitate, ci mai degrabă de simpatie reciprocă.
În al treilea rând, pentru că înclinaţiile lor artistice erau şi sunt substanţial diferite: în timp ce Marian Zidaru este mai mult sculptor, Sorin Dumitrescu este mai mult pictor, chiar dacă preocupările lor artistice nu sunt neapărat monovalente.
În al patrulea rând, motivaţia reală a criticilor lui Sorin Dumitrescu faţă de Marian Zidaru am văzut deja că era alta: Sorin Dumitrescu este combativ din fire, organic şi structural, faţă de deviaţionismul sectar, pe care-l consideră o boală contagioasă a sufletului, insidioasă şi foarte periculoasă, în timp ce Marian Zidaru este marcat de un entuziasm şi o naivitate defetistă pernicioase, speculabile oricând de persoane interesate în a-l manipula şi a-i administra de la distanţă veniturile financiare, lucru care, din păcate, s-a şi întâmplat)

În aceste circumstanţe, adevăratul sens al textului său devine evident, mai ales dacă adăugăm un fapt pe care mulţi l-au uitat: "mulţumită demersurilor făcute de Sorin Dumitrescu, redactorul nostru ... " în nr. 1-2/1991 al revistei "Transilvania" a apărut pen­tru prima dată şi a fost exaltată una din profeţiile Noului Ierusalim. Ironie a soartei sau simplu accident? Dl. Sorin Dumitrescu ştie foarte bine care este adevărul şi de aceea nu s­-a sinucis (spiritual, moral). Chiar să nu demonstreze nimic fap­tul că în timp ce eu „m-am poticnit" de opera lui Zidaru, Sorin Dumitrescu a căzut pradă, fie şi pentru scurt timp, tocmai "ereziei" al cărei produs este aceasta?

(Observaţia 12: Erwin Kessler, cel care îl critica pe Sorin Dumitrescu că [cităm] “face observaţii critice la adresa stilului şi argumentaţiei mele fără a prezenta nici un exemplu” face la rândul lui la fel: îl acuză pe Sorin Dumitrescu că ar fi facilitat publicarea într-o revistă „una din profeţiile Noului Ierusalim”. Despre ce profeţie este vorba? Mister. Erwin Kessler nu se oboseşte să dea amănunte. Or, se ştie că pucioşii au făcut multe „profeţii”, unele dintre ele neavând neapărat conotaţii religioase. O parte dintre ele aveau chiar un caracter strict politic, deci n-au de ce să fie condamnate atâta vreme cât în politică orice este posibil. Cât timp Erwin Kessler face acuze superficiale, fără dovezi concrete, cum că Sorin Dumitrescu ar putea fi suspectat de simpatii ale unor idei ne-ortodoxe, nu putem fi obligaţi să catalogăm în contumacie aceste idei ca fiind neapărat „eretice”.
În plus, faptul că „profeţia” nu este devoalată poate să creeze şi alte neajunsuri. Cineva poate considera că „profeţia”, indiferent care a fost ea, trebuie că musai s-a împlinit, îndată ce nimeni nu s-a ridicat ca să o conteste. Erwin Kessler se face astfel vector involuntar care susţine din umbră, fie şi indirect, secta „Noul Ierusalim”)


Poate tocmai de aceea este atât de neputincioasă puterea cu care sapă de atâţia ani, încercând, cum a făcut exact acum un an, chiar în acest cotidi­an, să-i compromită pe aceia care îl girează pe artistul Zidaru. Atunci a fost Mihai Oroveanu şi instituţia expoziţională pe care o conduce. Acum, "la aniversară", Sorin Dumitrescu îl atacă pe acela care s-a nimerit să-l crediteze, după un an, pe acelaşi artist. Şi nu din întâmplare, acela am fost eu, iar medicul legist care va constata decesul ori succesul meu nu poate fi altul decât pub­licul. Până atunci nu prea are rost să ne îmbătăm cu apă prea rece – chiar şi dl. Sorin Dumitrescu va aştepta în continuare şi va citi cu „nerăbdare” articolele mele. Bună oară chiar pe acesta. Aşa merg lucrurile cu „viclenia raţiunii” critice.


Concluzie. Erwin Kessler, în încercarea disperată de a scăpa de discreditare, comite noi erori, inclusiv aceea de a trece la contraatac atunci când „nu mai are gloanţe”. El se autoconstrânge la mărturisiri, dintre care cea mai importantă este aceea că deşi n-a fost niciodată la Pucioasa, este convins printr-un al şaptelea simţ că nimic periculos nu poate veni din direcţia aceea. O altă recunoaştere semnificativă este aceea că în viaţa lui de zi cu zi, preocupările pentru dogme, învăţături şi practici religioase creştine îi sunt aproape străine.
Superficialitatea cu care s-a făcut avocatul diavolului îl obligă apoi să sară la beregata lui Sorin Dumitrescu şi să-l atace cu supoziţii sau cu acuze nesusţinute cu probe că, la urma urmei, şi Sorin Dumitrescu i-ar fi sprijinit cândva pe pucioşi în ereziile lor [ca şi când aceasta ar fi o scuză ca şi el să facă la fel acum]. Subestimând malignitatea ereziilor de orice fel, Erwin Kessler minimalizează impactul negativ al artei cu tendinţă prozelitistă, care face în paralel cu expunerea de statui şi de icoane [care au tematici sau abordări mai mult sau mai puţin canonice], lansări de cărţi, broşurele şi pliante de orientare pseudo-ortodoxă care nu au fost vreodată validate de Biserica oficială.