[vsovivi]

Citat din MM & comp:

„
218. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul Sorin Dumitrescu (I)

Preambul. Sorin Dumitrescu ripostează în ziarul "România liberă" din 21 ianuarie 1995la exhibiţiile contorsionate ale criticului Erwin Kessler din revista „22”, acolo unde acesta îşi expusese criticile edulcorate la adresa expoziţiei "CURĂŢIREA ROMÂNIEI". Semnând riposta cu titlul „Neputinţele tânărului Kessler”, Sorin Dumitrescu dezvăluie, ca fiind cel puţin suspectă, derogarea concesivă pe care criticul o face la adresa artiştilor Zidaru, motivată de o prietenie benignă, dar de puţini cunoscută. Sorin Dumitrescu profită aici de avantajul unei cunoaşteri temeinice a Zidarilor, bazată nu numai pe apartenenţa de castă, dar şi pe o simpatie reciprocă, nu mai puţin sinceră decât cea dintre Zidari şi Erwin Kessler. Lui Sorin Dumitrescu nu îi este indiferentă calea pe care merg colegii săi de breaslă, soţii Zidaru, căci el este mai întâi creştin, şi abia după aceea artist. De aceea el vede în aplaudacul de circumstanţă Erwin Kessler un pericol mai mare decât opţiunea însăşi a lui Marian Zidaru. Când cineva din exterior, cu o oarecare notorietate locală, vine şi te laudă în public, te susţine chiar, cu cuvinte meşteşugite, însăilate în editoriale care rup gura castei sculptorilor, începi să crezi că într-adevăr ai dreptate şi eşti pe drumul cel bun. Or, Marian Zidaru avea mare nevoie mai degrabă de prieteni adevăraţi, care să-l tragă de mânecă pentru a nu se crede familiar, prea repede şi fără motiv, cu „experimentele cu Duhul Sfânt”de la Noul Ierusalim, săpate adânc în lemn sau în marmură. Sorin Dumitrescu s-a dovedit a fi un astfel de prieten, arătându-i lui Zidaru că deja a mers prea departe, chiar dacă n-a simţit încă urmările pericolului. Dimpotrivă, Erwin Kessler derapează de la obişnuita sa linie, de critic capricios care caută mereu nod în papură celor pe care el îi scarmănă, trecând brusc la o neobişnuită admiraţie şi susţinere pe faţă şi laudă festivă a demersurilor mistice al Zidarilor, pe care el de fapt nici nu le înţelege, şi nici măcar nu are vreo tangenţă cu ele. Fără o experienţă ortodoxă personală, este deci cu atât mai neavenit şi mai inoportun să se pronunţe cineva în acest domeniu, lucru care îl irită până la pragul de reacţie rapidă pe Sorin Dumitrescu. El vede în „schimbarea la faţă” a lui Erwin Kessler nu numai sinuciderea estetică a unui critic de duzină, ci şi un instrument iresponsabil prin care cei adulaţi gratuit de el (Zidarii, în speţă) sunt ameninţaţi la rândul lor de sinuciderea estetică şi religioasă.

Reproducem aici această „reacţie rapidă”, apărută doar la câteva zile după şueta „critică” a lui Erwin Kessler, cu menţiunea că observaţiile din paranteze aparţin autoarei acestui articol.

(Observaţia 1: Fără îndoială că o asemenea spectaculoasă schimbare de macaz a lui E.K de la trosneală generalizată la admiraţie punctuală trebuie să fi avut o motivaţie profundă. Simpla prietenie de circumstanţă cu Zidarii trebuie că nu ar fi fost suficientă, ci alta a fost cauza. Este mai plauzibil că, la cunoaşterea sa precară privind afacerile celeste şi avatarurile lumii imateriale, E.K. să fi luat în serios familiaritatea cu Duhul Sfânt, pe care o clamau îndelung şi insistent Zidarii, pentru a conchide că o precauţie gratuită nu strică. Cine ar fi nebun să-şi permită să-L critice pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut, nici nu-L cunoaşte? La urma urmei, nu se ştie de unde sare iepurele, şi ce coarne are, şi ce rău împunge! Unde nu te pricepi, e mai bine să fii cuminte, căci riscurile vor fi mai mici.)

(Observaţia 2: “Noua Evanghelizare” propusă de liderii pucioşi prin Expoziţiile soţilor Zidaru, care sunt trimişi ca soli care promovează încrustarea în piatră a “Cuvântului” Pucios , nu putea să nu stârnească o doză de precauţie în primele exerciţii de admirare ale lui E.K faţă de exerciţiile cu Duhul Sfânt ale pucioşilor)

(Observaţia 3: Tocmai ineditul, bizarul, imponderabilul, imprevizibilul pe care îl observă E.K. la creaţia şi la limbajul Zidarilor sunt şi motivaţia schimbării lui de atitudine. Superficial, E.K. nu-şi pune problema să cerceteze mai adânc, altmiteri ar fi descoperit că Zidarii nu sunt deloc originali şi singulari, aşa cum par, ci sursa reală a acestor „bizarerii” pe care ei o promovează la modul esteticii publice stă ascunsă în creaţia ezoterică delirantă a liderilor sectanţi de la Pucioasa, de care ei ascultau pe vremea aceea ca de Dumnezeu)

(Observaţia 4: Admiraţia [pe care o observă S.D. la E.K., alături de o oarecare “supunere” sub patrafirul unor “prooroci” pucioşi pe care nu-i vede, nu-i cunoaşte, dar îi simte ca pe nişte urmaşi demni ai lui Petrache Lupu, ai căror soli sunt Zidarii] este fără îndoială, falsă. Ea ascunde o temere viscerală a lui E.K. faţă de fabulosul obscur, pe care nu-l poate circumscrie cumva, neavând aparatul critic minimal oferit de educaţia religioasă primară)

(Observaţia 5: “Curăţirea României” i se pare suspectă lui S.D. tocmai pentru că este promovată prin acelaşi limbaj prolix, gălăgios şi pisălog cu care politicienii promit noi şi noi “schimbări în bine” în fiecare campanie electorală, schimbări care rămân simple promisiuni pe hârtie. Or, logoreea nu îi este specifică lui Zidaru, dar el o copiază mecanic şi sârguincios după modelul “Cuvântului” pucios, căruia îi acordă o fascinată atenţie şi credibilitate. După ani de zile, scurşi între timp, premoniţia lui S.D. se dovedeşte a fi fost corectă: România este tot mai murdară, tot mai îngălată, lipsită în continuare de staţii de epurare, afumată de gaze de eşapament, mânjită de excremente şi sufocată de pungi de plastic)

(Observaţia 6: S.D. surprinde aspectul cel mai nefericit al experimentelor plastice în care Zidarii circumscriu mesajul atribuit Duhului Sfânt unor chipuri cioplite: ortodoxia clamată de ei cea a “Cuvântului” care s-a făcut duh, este doar părelnică, fiind doar un simbol eşuat al autenticităţii ortodoxiei originale, în care Cuvântul S-a făcut trup, şi aşa a fost făcut cunoscut oamenilor care L-au mărturisit apoi lumii întregi)

(Observaţia 7: S.D. evidenţiază că, probabil cea mai gravă tentativă a lui E.K. este de aceea de a prelua mesajele pucioase [promovate şi de Zidaru ca acoperire pentru creaţiile sale] şi a le îmbrăca în poleiala limbajului adulativ de profesie. Criticul nu mai critică, ci admiră, şi admiră în prostie, cu gura căscată. El vede în Marian Zidaru un “fericit”, termen care încearcă să sugereze o oarecare apropiere de rangurile bisericeşti cele mai înalte care beatifică pe păstorii cei vrednici, deşi M.Z. n-a avut niciodată vreo chemare sau vreo aplecare spre viaţa clericală. Tentativele lui M.Z. de a reforma Biserica din temelii prin mesaje de dincolo [primite de la persoane despre care el afirmă nonşalant că nu trebuie să ne preocupe cine sunt şi ce fac, deoarece „n-are importanţă” prin cine vine “Cuvântul” Pucios – nepăsare care s-a dovedit a-i fi aproape fatală, câţiva ani mai târziu] sunt cotate de E.Kessler ca fiind o “contrabandă a spiritului”. Milenarismul militant al pucioşilor, la care aderă entuziast şi M.Z., este ignorat de E.K. nu atât din neştiinţă, cât mai ales din calcul, ca să-i iasă pasienţa admirării fără rezerve)

Concluzie. Sorin Dumitrescu identifică la Erwin Kessler o surescitare egolatră care îl împiedică să vadă pericolul sectei “Noul Ierusalim”, care îl investeşte pe Marian Zidaru în sol şi marionetă a liderilor pucioşi. Marian Zidaru este cotat ca “profet”, deşi el n-a făcut nici o profeţie de la sine, ci întotdeauna a reprodus “profeţiile” altora. Este cotat ca “fericit”, deşi el n-a avut niciodată o reală funcţie de conducere în sectă, iar experienţa ataşamentului lui la “Noul Ierusalim” s-a dovedit a fi un eşec personal cât se poate de trist. Este cotat un promotor al unei “paradigme estetice, cât şi al uneia existenţiale şi morale totodată”, deşi el a fost doar un ostaş ascultător care a încercat să dea formă văzută unor ordine de luptă cu morile de vânt, primite de la liderii pucioşi, seniorii războiului nevăzut dintre imaginaţie şi realitate.
Demersul lui E.K. este sintetizat de S.D. printr-un cuvânt care pune punctul pe i. Acesta este cotat drept păcat; nu păcat de moarte, ce-i drept... dar totuşi, păcat.
”