Citat:
În prealabil postat de Traditie1
Vederea pacatelor, caci despre asta este vorba aici, e o lucrare a harului.
O constiinta curata pe masura ce se apropie de Dumnezeu prin nevointa ascetica devine tot mai constienta de natura propriilor pacate (pe baza credintei tot mai vii în existenta Dumnezeului evangheliei) si simte o mare frica precum si convingerea ca va merge în iad.
Totul e sa nu se lase biruita de deznadejde, fiindca deznadejdea duce la alte pacate si în final chiar la pierzarea ireversibila.
Deci acest lucru nu se întâmpla oricui, ci numai nevoitorilor. Celor ce zac în patimile trupesti si sufletesti constiinta le-a murit de mult si nu simt nici o frica sau mustrare.
|
Sufletul se trezește în om și simte cum inima rănită de dor se apropie de Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi în tine este semnul că ești viu și vrei să rămâi omul viu în bucuria harului Celui dătător de viață. Sfântul Ciprian zice : Cum vrei să fi auzit de Dumnezeu, când nu te auzi nici pe tine însuți ? Sau "Spune-mi unde ești, atunci când nu te afli înlăuntrul tău"? Și iarăși : "Darul anume își face loc în noi , pe măsură ce se trezește eul nostru, și sunt dezrădăcinate patimile". Când inima se va curăți de patimi , atunci se va înflăcăra simțirea către Dumnezeu.