[vsovivi]

Citatat din MM & co
„
Preambul. Erwin Kessler moare lent, dar nu se predă. „Desfiinţat” într-un articol critic de către mai hârşitul în ale artei şi teologiei, Sorin Dumitrescu, criticul Erwin Kessler revine spectaculos, trezindu-se din corzi, unde se legăna ameţit şi euforic ca într-o pânză de păianjen, şi se arată hotărât să treacă la contraatac. Tot în ziarul România liberă, la 28 ianuarie 1995, el publică o replică acidă intitulată Defecţiuni elective, în care încearcă să-şitransforme înfrângerea într-o victorie “a la Pyrrus”. Reproducem în continuare acest articol, cu precizarea că observaţiile din paranteze aparţin autoarei care îl comentează)

(Observaţia 1: Ce mai poate fi “bun şi frumos” odată cu moartea spirituală a unui confrate, care îl aduce chiar pe el la stupefacţie, odată cu tragica ei constatare? Joaca cu cuvintele este deja un tic la Erwin Kessler , întrucât o asemenea asociere forţată între bine şi rău dovedeşte încă odată că la el cuvintele nu mai au valoare, fiind folosite cel mult ca balast între două sloganuri sforăitoare)

(Observaţia 2: Din nou vorbe goale. Sorin Dumitrescu nu avea cum să se simtă atacat, îndată ce nu de el era vorba în precedentul articol al lui Erwin Kessler. Expresia lui Erwin Kessler „apărarea sa întru totul ofensivă” este expresia neputinţei de a strânge în braţe şi apoi de gât pe cineva alunecos care scapă mereu şi mereu strânsorii. Sorin Dumitrescu nu se apără pe sine ofensiv, dar apără ofensiv un principiu şi o valoare universală care-i este lui aproape de inimă: ortodoxia, ca moştenire de la părinţi şi de la strămoşi)

(Observaţia 3: Erwin Kessler are grijă să-i prevină pe cei care-l cunosc că vor fi martorii unei schimbări neaşteptate: de data asta, numai de data asta, are de gând să devină „rău”. Pentru că „aşa nu mai merge”: S.D şi-a permis prea multe. La un aşa „atac sub centură”, menajamentele uzuale nu-şi mai au rostul. Mai ales că Sorin Dumitrescu şi-a permis să inventeze arme noi: cuvinte şi expresii neexperimentate [încă] la care nu se ştie dacă se poate găsi rapid antidotul. Printre ele, sintagma „Neputinţele tânărului Kessler” este de departe cea mai insuportabilă. Pamfletistul Caragiale ar fi invidios dacă ar putea să afle cât de inventivi pot fi unii artişti ai cuvântului din urbea lăsată lor moştenire şi de aceea, în imaginaţia onirică a lui Erwin Kessler , musai că acum plânge încetişor de delectare, ascuns de ruşinea plăcerii pe undeva prin Figura nr.9 a cimitirului Bellu)

(Observaţia 4: Are, căci adularea nesăbuită alterează caractere până nu de mult integre. Dacă îl inoxici pe cineva cu precizări mincinoase că este ales şi sfânt, inevitabil va veni momentul acela ca nefericitul să creadă de-a binelea că aşa este. Erwin Kessler îşi propune un periaj admirativ restrâns la persoana care pare a fi un sol al lui Dumnezeu [ e vorba de Marian Zidaru], pe simplul motiv „că nu e bine să te pui rău cu Dumnezeu”. Acolo unde te pricepi cel mai puţin e bine să fii cel mai precaut, ca să nu ai eventual surprize. Oricum, nu te costă nimic să fii când mai încruntat, când mai admirativ, când mai demolator, când mai apreciativ, căci variaţia sporeşte aparenţa firescului.

(Observaţia 5: Marian Zidaru este o autentică şi profundă surpriză pentru Erwin Kessler deoarece insolitul nu poate creea decât surprize. Ce poţi face, aflat pe neaşteptate în faţa unei capre cu două capete, decât să cazi în profundă uimire, apoi imediat în extaz? Este cazul şi cu experienţa trăită de Erwin Kessler în faţa crucilor strâmbe ale lui Zidaru şi a „bizareriilor lui pseudoiconice” [am numit acele „icoane” care, în loc să se spiritualizeze, se materializază devenind basoreliefuri şi statui, redimensionându-se pe orizontală, mai degrabă decât pe verticală])

(Observaţia 6: În ţara orbilor, cel cu un ochi este împărat. În caruselul lumesc al artei, prezenţa unui artist cu preocupări creştine, dar mai ales cu veleităţi de a trăi de-a binelea viaţa creştină, este un „accident” stupefiant. Toţi îl înconjoară, îl pipăie şi îl ciupesc fin, ca să vadă dacă nu cumva e vreo himeră, şi nu încetează să se mire. „Charisma” lui Marian Zidaru este, desigur potenţată de limbajul lui care copiază cu ataşament „modelul pucioşesc” imprimat de liderii lui de la Pucioasa. Cum e turcul, şi pistolul. Dacă liderii pucioşi proclamă o întâlnire imediată cu Stăpânul Lumii, ucenicul lor de la „atelier” nu poate fi nepăsător, ci se face porta-voce „charismatică” pentru o asemenea ştire minunată)

(Observaţia 7: În sfârşit, Erwin Kessler face un efort de sinceritate şi recunoaşte că explicaţia extazului său în faţa ineditului mistic o constituie tocmai viaţa lui de zi cu zi, care este departe de dogme, învăţături şi practici religioase. Un “no man’s land”care îi impune respect, nesiguranţă şi chiar o uşoară teamă, dar şi o curiozitate puerilă şi o sete neostoită de surprize. Pentru Erwin Kessler , Zidaru este echivalent în mister şi fior burlesc şi pseudomistic cu „omul cu două capete: jumătate cap de om, jumătate cap de bou!”, care tocmai a sosit cu Circul ambulant într-o urbe mică, în care de obicei nu se întâmplă nimic)