În prealabil postat de Scotianul
,,Un proces inchizitorial nu se rezuma doar la tortura si la executie prin ardere pe rug – pedeapsa clasica pentru erezie.
Primul pas il constituia citirea unui edict in piata publica a oraselor sau satelor in care aveau loc anchetele. Prin acesta erau somati toti cei care practicau pe ascuns iudaismul sa isi recunoasca pacatul in decurs de 40 de zile si sa „se impace cu Domnul”. Cei care marturiseau in acest interval de timp erau absolviti de pacate. In acelasi timp, in secret aveau loc audierile martorilor sau studierea amanuntita a caselor si a oamenilor pentru a depista pe acei reo – criminali. In cazul in care depozitiile erau facute de doi martori, persoana acuzata era adusa in fata unui tribunal. Era nevoie de minim cinci martori pentru ca ereticul sa fie arestat pe loc, iar in cazul in care inchizitorul insusi remarca ceva ciudat, invinuitul era aruncat in temnita dupa bunul plac al preotului.
La trei zile dupa arest, acuzatul primea o vizita din partea unui prelat care ii cerea acestuia sa isi recunoasca pacatul. Daca acesta nega, avea dreptul la alte doua intrevederi la un interval de 10 zile. Era suficient sa recunoasca pentru a fi iertat. In caz contrar urma interogatoriul.
Interrogatorio, asa cum era numit, era de fapt o veritabila ancheta politieneasca dublata de o judecata sumara. Acuzatul avea dreptul la un avocat, iar daca nu isi permitea unul primea un sfatuitor din partea si pe cheltuiala bisericii. Acelasi acuzat era silit sa enumere lista dusmanilor sai personali, sau a persoanelor pe care le banuia ca ar putea depune marturie mincinoasa impotriva sa, incercandu-se astfel evitarea martorilor care ar fi influentat negativ procesul. In acelasi timp, autoritatile inchizitoriale strangeau probe impotriva victimei. Nu exista prezumtia de nevinovatie, iar arestatul era considerat vinovat pana la proba contrarie. Torquemada insusi mentionase in manualul sau de investigare a ereticilor ca tortura putea fi folosita doar in cazul in care probele impuneau acest lucru. Totul suna ca un proces bine elaborat din zilele noastre, cu evidente mici diferente date de conceptiile vremii. Daca ne gandim insa ca simplul fapt de a uita sa aprinzi focul in casa sambata, sau de a te imbraca elegant in aceasta zi, erau probe forte ale unui astfel de caz, rabdarea inchizitorilor nu ne apare decat ca o masca a realelor lor intentii.
Primul pas al torturii era schingiurea cu apa. Daca acuzatul nu isi recunostea pacatele, urma pasul al doilea, acela in care victima, intinsa pe o banca speciala, era legata cu funii de incheieturi si intinsa pana in punctul in care articulatiile era gata sa se dizloce. O nerecunoastere a vinei ducea implicit la pasul trei, acela in care invinuitul era ridicat pe un esafod si intins cu aceleasi funii in pozitie verticala. Tortura se finaliza cu ruperea articulatiilor. Daca nici dupa acest pas victima nu admitea veridicitatea acuzelor, nu ramanea decat executia Stiind aceasta finalitate, multi dintre cei torturati acceptau sa recunoasca o vina care, chiar daca nu exista, i-ar fi scapat de la moarte. Torquemada era insa vigilent si ceruse ca acuzatii sa fie legati la gura, astfel incat sa nu poata rosti niciun cuvant. Doar era evident ca pacatosii urmareau sa scape basma curata. In acest timp insa, acuzatorul continua sa ceara confesiunea salvatoare. Chiar daca era interzis ca victimele sa fie ucise in timpul torturilor, se intampla adeseori ca bietii nefericiti sa isi dea duhul pe mesele inchizitorilor. Atunci, procesul continua cu executia rituala, iar pe rug era asezat cadavrul victimei. Nimeni nu scapa de autoritatea Inchizitiei.
Asa zisilor eretici li se mai acorda o ultima „sansa” pe rug. Acestia puteau sa isi retracteze credinta si sa sarute crucea intinsa de un oficial al autoritatilor locale. Trebuie spus ca preotii, desi dadeau verdictul pedepsei capitale, nu participau la executii. O astfel de „confesiune” atragea mila calailor, iar victima era sugrumata inainte de a fi arsa. Daca invinuitul doar isi retracta credinta dar refuza sa sarute crucea, el era ars cu lemne uscate care sa permita un foc rapid si puternic. Chinurile ar fi durat mai putin. Refuzul de a face ambele lucruri impunea arderea pe un rug format din lemne verzi pentru ca supliciul sa fie cat mai indelungat, iar condamnatii erau obligati sa poarte palarii speciale, asa numitele sambenito, pe care erau desenate flacari, demoni si serpi. Era imaginea iadului care ii astepta cu bratele deschise"
|