[HoratiuM]

În prealabil postat de horatiu.miron

Dawkins fie a scris The God Delusion intr-un limbaj care sa fie pe intelesul omului de rand, fie se face vinovat de ce zicea mai sus HoratiuM. In ambele cazuri eu il apreciez, pentru ca a reusit sa popularizeze ateismul si a facut multi oameni sa-si puna intrebari in privinta credintelor pe care le au.

Sunt sigur ca pentru cine doreste atei mai bine pregatiti filosofic decat Dawkins e plina balta de peste. Dar apar ei la TV? Scriu ei carti pentru mase? Sunt ei figuri publice controversate? Nu, pentru ca nu e rostul lor acesta, asa cum nici rostul lui Dawkins nu e sa fie mai bun ca marii filosofi ai lumii.

În primul rând eu nu văd nici un motiv de bucurie sau apreciere în răspândirea ateismului când se bazează pe lipsa de cultură a relativismului inept sau a monismului materialist, adică pe un dogmatism şi un sistem de prejudecăţi echivalent tocmai celui pe care pretinde că-l identifică şi combate. Şi eu am fost un ateu radical odată. Şi chiar anticreştin. Dar mi-am dat seama că fără o ontologie fundamentală nu voi putea niciodată să am nici curajul şi nici înţelegerea propriei mele poziţii. Or, ontologia m-a făcut să mă îndrept către filosofie, iar acolo am reuşit să-mi pun problemele în mod ireductibil şi să ridic chestiunea totalităţii sau a fundamentului a tot ceea ce se află în fiinţă sau în nefiinţă. După câţiva ani chinuitori de îndoială şi investigaţii am reuşit să ajung la concluzia că trebuie să existe o Fiinţă absolută care nu mai este un zeu sau o entitate determinată, limitată, finită. Şi asigur pe oricare om care este doritor să facă ontologie serioasă că nici nu se poate ajunge la o altă concluzie - dacă îţi duci raţionamentele până la capăt şi ai curajul să admiţi că ai greşit atunci când descoperi că ai făcut-o.

- Or, ateismului i se poate recunoaşte acest merit: acela de a exorciza norii de fum ai concepţiilor şi reprezentărilor neclare sau determinate, de a face o reducţie fenomenologică şi de a ajunge la problema fundamentală a nedeterminării. De aici încolo pot să meargă mai departe doar aceia care au curajul de a-şi spune că oricând suntem sub puterea autoînşelării dacă nu ajungem la un răspuns final, care, adică, să îşi adeverească substanţa chiar acolo şi când este pus sub îndoială - iar acesta este singurul semn al certitudinii de care dispunem.

Însă cei care ajung (dacă ajung...) la problema nedeterminării trebuie să lase şi ateismul şi teismul la uşă pentru a da ocazia faptelor inteligibile să îşi facă ele însele cunoscute esenţa, fără intervenţia sau prejudecata celui care le cercetează, de orice fel ar fi ea. Teismul - dacă se mai poate numi astfel - la care se ajunge prin răspunsul la problema nedeterminării, depăşeşte orice fel de confuze reprezentări asupra lumii sau a fundamentului său. De aici încolo poate, numai, să înceapă adevărata cunoaştere, indiferent că vorbim despre ştiinţă sau filosofie.

Cam acesta este meritul ateismului şi necesitatea lui în biografia unui viitor credincios autentic. Pentru că adevărata credinţă întotdeauna vine numai şi numai prin îndoială.(!) Paradox asupra căruia nu meditează, vai!, nici credincioşii, dar nici aceia care se pretind atei.

În al doilea rând, dacă e să vorbim despre atei mai "tari" decât Dawkins, daţi-mi voie să mă îndoiesc. Cine? B. Russell? Voltaire? Hume? Herbart? Despre oricine ar fi vorba, nu poate sări peste problema nedeterminării ontologice şi felul în care o asumă îi va revela întregul mod de a gândi. Iar ateismul care este profesat - o!, îl ştiu pe de rost!, eu însumi îl practicam cu minuţie! - întotdeauna refulează această problemă şi se întoarce numai ca mod de gândire simptomatic al acestei refulări. Deci, daţi-mi voie să mă îndoiesc asupra noutăţii pe care ar putea s-o aducă la lumină vreun ateu sau altul. Toţi cei pe care i-am cunoscut îşi trăiau necredinţa într-un neverosimil somn dogmatic în raport cu problema fundamentală a cunoaşterii şi a fiinţei. Şi, ca fapt divers, foarte puţini au fost în stare să aibă curiozitatea măcar să treacă prin marea filosofie într-un mod riguros. Oricum, asigur pe oricine că încă nu am întâlnit vreun ateu care să fie în stare să îmi arate că a înţeles măcar în mod coerent idealismul german, de pildă - Kant sau, încă şi mai greu, un Hegel. Încă nu am întâlnit ateul care să aibă forţa interioară prin care să parcurgă măcar primele pagini din "Fenomenologia Spiritului" sau "Ştiinţa Logicii" şi să le înţeleagă. De regulă, cei pe care i-am întâlnit nu doar ignorau cu voioşie aceste lecturi fundamentale, dar le şi dispreţuiau, fiind complet depăşiţi de faptul că tocmai ignoranţa lor îi obliga să repete toate erorile de concept analizate şi depăşite de astfel de scrieri.

În final voi confirma, da, că rolul lui Dawkins nu e acela de a fi mai bun decât filosofii lumii. Demonstrează el însuşi că e incapabil de o asemenea performanţă. Cu toate că, în ciuda a ceea ce credeţi Dvs., tocmai asta şi încearcă. Iar aici se arată mediocritatea şi impostura lui patente. Pur şi simplu pretinde o vocaţie pe care nu o are. Şi sfârşeşte, inevitabil, în sfânta mediocritate. Aş îndrăzni să pariez că peste o sută de ani nimeni nu îşi va mai aminti de el, dacă nu ar fi destul de evident că nu voi mai fi pe atunci în viaţă.