[HoratiuM]

În prealabil postat de horatiu.miron

Mie nu mi se pare deplasat sa promovezi ideea ca Dumnezeu, asa cum e el reprezentat de religiile lumii, nu exista. La urma urmei, fie exista, fie nu exista. Asa ca dezbaterile la care participa atei ca Dawkins si diversi teisti mi se par o idee buna. Sigur, fiecare religie isi portretizeaza diferit zeitatile, cu particularitati, mituri, ritualuri etc. Mai apoi avem dezacordurile din interiorul fiecarei religii, secte etc. Pe tema acestor diferente se poate discuta frumos si se poate ajunge la concluzii.

Problema e ca la cele mai multe astfel de dezbateri la care am asistat se cade in filosofia Dumnezeului filosofilor. Teistii se fac in special vinovati de acest lucru, alegand la un moment dat sa ignore particularitatile despre care vorbeam mai sus si continuand cu generalitati. De la "de ce sa nu fi transformat Iisus apa in vin?" sau "de ce n-ar fi fost Moise in stare sa despice Marea Rosie cu un toiag?" se ajunge aproape invariabil la "dar puteti sa demonstrati ca nu exista o forta suprema?". Definitia zeitatii este modificata din mers, insasi tema disputei e alterata si teistul se face ca uita de multitudinea de particularitati care-i definesc religia, care o fac diferita de celelalte, care-i dau legitimitate, daca putem vorbi despre asa ceva.

Daca ma intrebi pe mine, Dumnezeul crestin, la fel ca si cel musulman sau iudaic sau scientolog sunt cu totii contradictii, constructii imposibile. Dar daca ne apucam sa construim o fiinta suprema de la zero si sa-i conferim calitati din mers, discutia se poate prelungi indefinit. De-aia sunt agnostic fata de un astfel de Dumnezeu si ateu fata de un Dumnezeu al religiilor.

Daca Dawkins este ateu fata de un Dumnezeu-constructie filosofica, cred ca e treaba lui sa dea un raspuns. Eu, insa, il stimez pentru ateismul anti-religios, pentru popularizarea sa in randul maselor. Nu trebuie sa fii filosof ca sa vezi contradictiile mari cat casa din cartile sfinte ale diverselor religii, ca sa observi raul pe care religia organizata l-a produs omenirii sau cum percepte vechi de mii de ani inca tin omenirea in frau in drumul sau catre progres, civilizatie, emancipare. Exact asta constata Dawkins si se bucura de succes.

Nu stiu multe despre competentele filosofice la nivel inalt ale lui Dawkins, mai ales ca in putinele dezbateri serioase in care l-am vazut, atat el cat si partenerul de dezbatere se scaldau la un moment dat intr-o incertitudine din asta fara iesire. A sustine ca stii ca nu exista nici un fel de fiinta suprema, atata timp cat nu ai la dispozitie mijloace pentru a verifica acest lucru, mi se pare o ineptie. La fel cum si reciproca e valabila pentru mine: a sustine ca stii ca Dumnezeu exista, atata timp cat intreaga ta stiinta e de fapt delegata unor clerici, atata timp cat asa-zisele dovezi sunt cel mult experiente personale, subiective, imposibil de testat, e o absurditate.

De-aia, in opinia mea, teistii, la fel ca si ateii strong sunt la fel de absurzi. Ma declar un ateu weak, (a.k.a. ateu agnostic) si un anti-religios. Dawkins poate ca nu ma reprezinta in totalitate, dar in mare avem multe in comun.

În primul rând, nu există oameni a-religioşi. Eliade a spus-o clar: "Sacrul este un element din structura conştiinţei, nu o etapă a acestei conştiinţe." Psihanaliza o repetă, şi ea, în termeni oarecum diferiţi: există un inconştient care ţine de tot ceea ce în mod absolut ne scapă. În acest inconştient se află un aşa-numit "obiect-falic" care orientează dorinţa noastră, dorinţă ce nu poate fi niciodată satisfăcută de obiecte determinate. Cu cât încercăm mai mult aşa ceva, cu atât ne îmbolnăvim psihic mai tare. (Fireşte, vulgarizez aici întreaga problemă. Dar o fac pentru a încerca să fiu mai pe înţeles.)

În al doilea rând, ar fi cazul ca ateii să ia puţin seama la pretenţiile pe care le au în polemicile lor împotriva religiei. Una dintre cele mai penibile marote este empirismul sau, cum e botezat mai nou via Popper, falsificaţionismul. Aici nu cred că filosofi începând cu Platon şi terminând cu Hegel au repetat îndeajuns că empirismul nu are ce căuta pe terenul chestionărilor fundamentale. Mai întâi deoarece nu i se poate pretinde întregii cunoaşteri să fie legitimată strict prin recurgerea la experienţa simţurilor, căci ar trebui, la fiecare propoziţie, să facem experienţa tuturor fenomenelor - şi nu ne prea dă mâna. Al doilea - falsificaţionismul nu este, la rândul său, falsifiabil. Cu alte cuvinte, necesitatea şi universalitatea empirismului nu pot fi demonstrate sau experimentate empiric, aşa cum cere empirismul când se proclamă ca atare. Ci, când o face, cade imediat în petitio principii.

Deci să încetăm odată cu prostiile astea: "Presupoziţiile religiei nu pot fi testate ştiinţific" sau "Nu există nici o probă experimentală a suprasensibilului sau a existenţei lui Dumnezeu". Adică e "genial" cel care-şi închipuie că suprasensibilul va deveni, de obicei la comandă, sensibil (adică opusul său) ca să poată fi confirmat de cei care nu văd minciună decât în ceea ce nu ţin în mână. De altfel, după Kant şi, mai ales, după primul capitol din "Fenomenologia Spiritului" lui Hegel, empirismul trebuia de multă vreme aruncat la groapa de gunoi a epistemologiei. Or, se întâmplă pe dos. A propos de ceea ce suntem condamnaţi să repetăm dacă nu cunoaştem.

În al treilea rând, ateii ar trebui să-şi fi dat seama de multă vreme că, dacă se interoghează asupra fundamentelor, apoi nu vor putea face niciodată chestia asta lăsându-şi logica neatinsă. Adică o chestionare şi reevaluare a fundamentelor implică destul de evident (nu ştiu cum de nu văd ateii chestia asta) o reevaluare şi chestionare a bazelor logicii: id est - categorii + cele patru principii. Şi, bineînţeles, nu în ultimul rând, raportul gândirii şi al intuiţiei cu realitatea şi cu Realul (care nu e totuna cu realitatea). Un Parmenide, un Platon, un Aristotel, Plotin, Sf. Părinţi, Leibniz, Hegel - toţi oamenii ăştia au înţeles că fundamentele logicii nu mai pot fi tratate ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat şi gândirea ar opera ca şi până acum cu principiul identităţii sau cel al non-contradicţiei când chestionările devin ireductibile. Ei au înţeles că fundamentul întotdeauna duce la paradox şi că nici logica nu mai e atât de logică dacă e luată la bani mărunţi. De exemplu, se ştie încă de la Platon că în faimosul şi banalul principiul al identităţii A=A stă ascunsă o contradicţie deoarece A este întotdeauna dedublat în el însuşi ca să fie, apoi, făcut egal lui însuşi. Or, dedublarea înseamnă diferenţă, iar diferenţa schimbare; deci A=A poate foarte bine să însemne, dacă privim mai bine, A=non-A... ş.a.m.d..

Se poate vedea aşa ceva, de pildă, în dialogul "Parmenides", al lui Platon, unde logica formală sau dianoetică e lăsată deoparte şi se intră în ceea ce avea să se numească mai târziu logică transcendentală - unde însuşi conţinutul devine formă a judecăţii şi, reciproc, forma ţine deja de conţinut... etc. etc. etc.. La fel se poate vedea şi la Hegel, în "Ştiinţa Logicii" unde problema principiului identităţii e pusă în termenii identităţii dintre Fiinţă şi Neant, de pildă.

Aşa că toate acele construcţii imposibile ale substanţei divine sunt imposibile pentru intelectul determinat care are impresia că încă mai poate să opereze şi la acest nivel. Căci pentru acest intelect, da, Dumnezeu va fi totdeauna ceva imposibil. De fapt, Dumnezeu este chiar Imposibilul, dar un alt fel de imposibil decât accesează precupeţele la piaţă când bârfa le spune că s-au ieftinit ouăle. Ci Imposibilul apare ca atare numai pentru cel care nu înţelege că o contradicţie conceptuală nu e neapărat ceva ce raţiunea trebuie să abhore. Fireşte, nu orice contradicţie conceptuală poate fi luată în discuţie, ci numai cele care au o anumită apodicticitate, care se impun, adică, prin firea lucrurilor. Au înţeles asta toţi marii filosofi sau reprezentanţi de tradiţii religioase ori metafizice (ultimul care discută într-un mod temeinic asta şi chiar pune în discuţie contradicţia din formulările dogmaticii creştine - Trinitatea, duofizismul lui Hristos, transsubstanţierea - şi elaborează chiar un sistem, este Blaga, cu al său "Eon dogmatic") şi Sf. Părinţi când au dat curs formulărilor din Sinoadele ecumenice.

Aşa că cei care nu sunt atenţi ce fac cu propria lor raţiune când judecă astfel de probleme sunt condamnaţi să-şi piardă timpul şi să-şi prindă degetele într-o menghină suprainteligibilă dând însă vina pe menghină pentru că ei nu ştiu să-i înţeleagă resorturile. Mă rog, e peste intenţiile mele să intru aici într-o expunere filosofică. Am vrut numai să trag câteva semnale de alarmă.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, problema dovezii existenţei lui Dumnezeu, dacă tot vrem să ridicăm această chestiune în aceşti termeni, în lipsa unei experienţe spirituale (nu simţuale!), se poate rezolva numai şi numai pe teritoriul raţiunii. Asta nu are nimic a face cu experimentul sau simţurile. Iar din acest punct de vedere, dovada deja s-a dat: e vorba despre argumentul ontologic care, şi nu o spun eu, este valid. Dacă nu e judecat de pe spezele logicii formale, evident.

În fine, ce am vrut să spun este că în mai toate disputele pe care le-am urmărit între atei şi religioşi, ambele tabere excelau într-o unilateralitate oarecare şi, nu ştiu cum, reuşeau să ocolească întotdeauna miezul problemelor. După care se plângeau de partea adversă. Ce am vrut să spun aici este că ar fi de apreciat acela care ar încerca să găsească o a treia soluţie, ceva transcendent opoziţiilor parţiale care s-au epuizat. Or, aşa ceva nu se poate găsi nicicum în cărţile lui Dawkins. Iar ateul care vrea mai mult greşeşte când se rezumă să-l citească. Există atei, dacă nu mai tari, în tot cazul, mai inteligenţi decât el.