[quote=Scotianul;255390]
draga scotianule
in postarea mea de mai sus, autorul face o presupunere, ipotetic vorbind.
,, Unii spun ca intoleranta fata de pacat s-ar numi fundamentalism; e un termen care nu are ce cauta in profilul Bisericii Ortodoxe si al poporului roman. Dar daca, de dragul demonstratiei, l-am adopta, ne vom aminti ca Domnul Hristos insusi a fost primul mare fundamentalist: "inapoia Mea, Satano!"
o sa-ti raspund prin ce a zis candva Valeriu Gafencu, considerat sfantul inchisorilor comuniste: "Alta este viața decât aceea pe care și-o închipuie oamenii. Altul este omul însuși, decât aceea ce se închipuie el a fi. Altul este Adevărul decât acela pe care-l imaginează mintea omenească....."
Teoretic stim, adevarul e vietuirea in Hristos, dar stim asta cu instrumentele de care dispunem aici in realitatea fizica.
Doar in cea metafizica, transcendentala, se vor spulbera toate ambiguitatile si antinomiile si vom intelege altfel totul.
De ce e considerat sfant? pentru ca el si altii ca el chiar au reusit sa-i iubeasca pe tortionarii care le-au facut viata un iad..,,iubiti pe vrajmasii vostri..., chiar au vietuit dupa modelul lui Hristos de dragul iubirii pentru ceilalti, chiar au urat pacatul, iubindu-i si nu urandu-i pe cei care-l savarseau, chiar au rezolvat paradoxul asta imposibil de indeplinit dupa logica si judecatile noastre de aici si acum, in starea cazuta in care suntem.
Teoretic, multi avem impresia ca suntem in stare sa suferim de dragul lui Hristos, pentru credinta dar daca ar trebui sa dam proba concreta, multi
ne-am poticni (situatia in inchisorile comuniste a fost intr-adevar extrema, de neimaginat).
Cred ca nimeni mai mult decat ei, mucenicii nu au inteles mai bine ca ,,sic transit gloria mundi" si ca ei si-au trait provizoratul, intervalul dintre nastere si moartea fizica vietuind inca de acum in imparatia din launtrul lor . Practic nu au asteptat-o dupa moarte, ei o pregustau inca din viata pentru ca Hristos vietuia in ei ... ,,imparatia cerurilor este inlauntrul vostru...
si avandu-L in ei pe Hristos, cred ca nu gandeau in termeni de toleranta versus intoleranta, ci la ei totul era transfigurat in iubire.
fara sa ne propunem neaparat sa fim spirite justitiare (nicidecum vindicative), calea de echilibru cred ca ar fi sa gandim anticipativ, atat cat putem gandi in termeni a priori/a posteriori, sa incercam sa iubim pe cei care ne gresesc pentru ca sigur fiecare gresim mai mult decat iertam si noi insine avem nevoie de iertarea si nejudecare, dar in situatii extreme si care sunt previzibile, nu e intelept sa lasi o flacara relativ mica nestinsa pentru ca sigur poate duce la un dezastru pe care l-am fi putut prevedea.
din pacate, se pare ca tocmai asta se vrea. sub umbrela tolerantei, sa lasam putreziciunea sa se extinda si cred ca aici nu se opereaza bine distinctia dintre a extirpa doar raul, nu si pe cel care voit sau nu il savarseste.
dupa modelul lui Hristos, sa ne iubim unii pe altii, dar sa ne opunem raului care ne dezbina. daca asta s-ar fi facut intai de toate de fiecare in parte am fi putut anticipa multe.
dar nu e cazul sa ne analizam ce-ar fi fost daca... ci eventual cum ar fi daca de acum incolo am face altfel?
|