[Mihnea Dragomir]

Mai întâi, profesia de avocat, ca orice profesie de altfel, poate fi nobilă sau poate fi urâtă, în funcţie de felul în care o exercită cel care profesează. Aşa cum nobleţea robei de judecător poate fi maculată de cel care o poartă, tot aşa se întâmplă în oricare profesie.
Deci, "a fi avocat" nu este, din punct de vedere moral, nici mai rău şi nici mai bine decât "a fi judecător", "a fi procuror" sau a îmbrăţişa orice profesie din domeniul justiţiei, precum şi vreuna din afara sa. Aşa cum halatul de medic poate fi pătat în felurite chipuri, fapt care nu înseamnă că "a fi medic" este moralmente rău, aşa cum veşmintele împărăteşti sacerdotale pot fi pătate în felurite chipuri de nevrednicul care s-ar ascunde în ele, ceea ce nu înseamnă că "a fi preot" este rău ori dezonorant, tot aşa se întâmplă şi cu roba celui care slujeşte la bara apărării.

Pe urmă, aşa cum cu acuitate aţi observat, profesionalitatea pe care lumea o aşteaptă de la noi are un anumit grad de autonomie faţă de ceea ce s-ar cere de la un preot bunăoară. La avocat, oamenii nu vin ca să asculte predici şi sfaturi spirituale, ci vin fiindcă au o problemă şi cer ajutor în rezolvarea ei. Unde ne oprim cu această autonomie ? Locul cel mai îndepărtat unde ne putem opri fără a ne primejdiui starea sufletului este exact acolo unde se termină cooperarea materială la păcat şi începe complicitatea sau coautoratul la păcat. Găsirea acestei limite e un lucru dificil, iar aici sfatul periodic al unui preot poate fi de mare ajutor, fiindcă oricât am vrea să avem reţete universale, ele nu pot cuprinde felurimea situaţiilor din practică. Putem să sugerăm clientei noastre că ar fi foarte bine dacă am fi sprijiniţi de nişte martori mincinoşi, care să susţină că au văzut cum soţul o snopea în bătaie ? Este doar cooperare materială sau e contribuţie la sperjur ? Dar dacă ar fi ideea lor şi ar veni deja cu un asemenea martor, întrebarea fiind ce anume ar fi bine să spună acela ? Dar dacă partea adversă foloseşte un asemenea martor, asta ar modifica alegerea noastră ? Să ne închipuim acum că motivul real pentru divorţ al reclamantul pe care îl apărăm este insistenţa cu care soţul sau soţia ar dori să aplice contracepţia. Noi ştim bine că nu vom câştiga dacă mergem pe asemenea linie. Am putea găsi alta ? Iată tot atâtea întrebări la care nu e tocmai simplu de dat un răspuns.

În sfârşit, după cum desigur ştiţi mai bine decât mine, divorţul nu este păcat instrinsec. Nu este întotdeauna rău să divorţezi. Este păcat întotdeauna să te recăsătoreşti, dacă soţul legitim trăieşte, numai că asta e altceva. Biserica (cel puţin a noastră) acceptă uneori despărţirea soţilor, ceea ce nu înseamnă că acceptă poligamia sau adulterul.

Sunt absolut convins că nu e uşor să fii avocat creştin. Credeţi-mă, nu e uşor să fii nici doctor creştin. M-am folosit mult, pe lângă lecturile din domeniul moral, de sfatul preotului. Un alt lucru foarte, foarte important este dialogul cu fraţi şi surori care, asemenea mie, sunt medici şi vor să rămână copii ai lui Cristos şi ai Bisericii. A existat o Asociaţie a Medicilor Catolici, de ce nu aţi înfiinţa una a avocaţilor catolici ? E destul să vă strângeţi câţiva şi să mergeţi la episcop: vă va da binecuvântarea şi va numi un preot ca spiritual al vostru. În cel mai rău caz, va dori să vadă un statut: cine se pricepe mai bine la asta decât avocaţii ? Curaj !