[mariamargareta]

Preambul. Schimbul de replici dintre Sorin Dumitrescu şi Erwin Kessler continuă! S.D. îi dă o nouă ripostă lui E.K., tot în ziarul "România liberă" (cel din 4 februarie 1995) sub titlul „Neo-kesslerism şi empiriocriticism”, ocazie cu care tranşează şi poziţia sa faţă de „problema teologică a Noului Ierusalim”. Sorin Dumitrescu dezvăluie acum ceea ce se pare că tânărului său confrate în ale criticii îi scăpase din vedere, sau printre degete, sau printre picioare: BOR tranşase deja chestiunea cu mult curaj şi cu o autoritate incontestabilă, declarând că inovaţia de la Pucioasa este „străină Ortodoxiei!”
Reproducem aici această „contraofensivă critică”, cu menţiunea că observaţiile din paranteze aparţin autoarei articolului de faţă.



Neo-kesslerism şi empiriocriticism

Sâmbăta trecută m-am hotărât să sacrific câţiva din quadraţii rezervaţi Fundaţiei Anastasia, pentru a publica căzni­ta replică trimisă ziarului de tânărul Kessler, considerând că unele afirmaţii din cuprinsul acesteia pot interesa pagina creştină. Cititorul ar comite o eroare dacă ar socoti revenirea mea în "cazul Kessler", ca debut al unei controverse mai întinse. Puzderia de puştime prin care Erwin Kessler încearcă să bruieze adevărul observaţiilor mele exclude (cel puţin provizoriu!) înfiriparea vreunei polemici. Cineva care declară negru pe alb: "Ori eu am început invers, adică apofatic ... "! descurajează elan­ul oricărui schimb de idei. Care va să zică, aştept ca tânărul Kessler să se maturizeze, să mai dea niţeluş cu nasul prin lume şi să se mai dumirească oleacă lăuntric, pentru a spera să comu­nicăm cândva cum se cuvine. Din păcate, reaua credinţă pitită (cu destulă nepricepere!) la încheieturile replicii sale şi stupefi­anta superficialitate care îl mână să ia cu asalt axiologia artelor vizuale din România pare a fi de rău augur. Mă voi rezuma deci, să comentez doar două chestiuni, cât de cât mai răsărite, din tex­tul incult al replicii respective. Cauterizarea restului de neo­brăzări o las pentru altă dată, dacă nu în plata Domnului!
Şi acum chestiunile cu pricina. Prima priveşte o "teorie" destul de înrădăcinată în mentalitatea liberei cugetări (preluată şi de E.K. ca un "adevăr de-a gata"!) potrivit căreia, chipurile, "problema teologică a Noului Ierusalim nu ne priveşte pe noi, căci nu o poate soluţiona decât Patriarhia" şi, consecutivă celei dintâi, cea de-a doua chestiune în care autorul se întreabă retoric: "Până atunci are vreun sens considerarea operei artistice ca fiind eretică şi admirarea acesteia ca fiind condamnabilă?".

(Observaţia 1: S.D. extrage din hăţişul de axiome cu pretenţie de aforism lansate de E.K. pe cele mai grave: tendinţa de a exterioriza total problematica legitimităţii Noului Ierusalim, aruncând-o ca pe o mâţă moartă în ograda “Patriarhiei” (creştinii fiind predestinaţi imediat la rolul de simpli spectatori, care urmează să-şi perfecţioneze teologia dognatică direct din artele vizuale), şi tendinţa de a bagateliza rolul nefast al mesajului eretic care ar putea însoţi eventual o operă artistică, prin promovarea unei opţiuni depăşite şi nerealiste: arta pentru artă. Nu admirarea operei de artă eretice este condamnabilă, aşa cum sugerează cu aparentă naivitate E.K., ci lipsa de discernământ în aprecierea mesajelor care le însoţesc. Erezia estetică poate deveni un drog al minţii, în lipsa dreptei cugetări, singura care ar fi să distingă la timp între plăcerea de a consuma stupefiante şi durerea adusă prin lipsa lor, odată ce s-a instalat dependenţa de ele. )


De la început este de remarcat faptul că numai insul care­-şi duce "traiul în afara dogmelor", ajunge să confunde în aşa hal rostul instituţiilor eclesiale, atribuind bunăoară Patriahiei com­petenţele Sfântului Sinod sau ale întregii Biserici. A pune în seama Patriarhiei soluţionarea "problemei teologice a Noului Ierusalim" este la fel de absurd ca faptul de a-i pune în cârcă deciziile parlamentului şi aceasta pentru simplul motiv că sediul acestuia se află pe Dealul Patriarhiei!

(Observaţia 2: S.D. îl demască pe E.K. ca pe un ageamiu în domeniul teologic, habarnist în cunoaşterea dogmelor, care însă se bagă cu obrăznicie ca musca-n ciorbă, dorind să epateze printr-un limbaj căutat şi împănat cu preţiozităţi, dar şi cu grave confuzii. Bineînţeles că S.D. îi răspunde cu aceeaşi monedă, vorbindu-i pe limba şi pe limbajul lui şi demontându-i “soluţiile” ca fiind de-a dreptul “absurde”. )



Este recomandabil ca tânărul Kessler, ca şi alţii ca dânsul, să ştie că atunci când Sfântul Sinod al BOR a calificat trăznaia de la Pucioasa, ca fiind străină de ortodoxie, nu a făcut altceva decât să împlinească exi­genţele sobornicităţii şi, ca atare, să formuleze un adevăr pe care şi-l asumă intreaga Biserică.

(Observaţia 3: S.D. restabileşte un adevăr istoric, pus în umbră mai degrabă de neştiinţa lui E.K. decât de reaua lui intenţie: Biserica s-a pronunţat ferm asupra „fenomenului de la Noul Ierusalim- Pucioasa”, calificându-l fără echivoc ca fiind „străin de Ortodoxie”.)