[mariamargareta]

Deci, oricare problemă teologică, inclusiv cea a "iluminaţilor" Pucioasei, priveşte întreaga Biserică şi oferă dreptul de a fi comentate, analizate, omologate, dezavuate de orice persoană care face parte din această Biserică.

(Observaţia 4: Încercarea lui E.K. de a minimaliza efectul nociv al mesajelor pseudo-teologice care însoţesc unele “opere artistice” ce provin din “atelierul de creaţie” de la Pucioasa , în raport cu mesajul hedonist intrinsec acestora, este demontată aici de S.D. fără menajamente: orice creştin are dreptul şi chiar este dator să se exprime în raport cu aceste mesaje şi cu legitimitatea lor.)

Oare E.K. ştie că cel mai minuţios şi mai dibaci "releveu" al elucubraţiilor Noului Ierusalim a fost făcut de un grup de stu­denţi înaintea oricăror ierarhi şi înaintea oricărei inţiative patri­arhale? Aceşti tineri au purces la identificarea şi încadrarea socio-teologică a bolboroselilor eshatologice de la Pucioasa, după care şi-au încredinţat rezultatele muncii lor Sf. Sinod şi Patriarhului (Preşedinte al Sf. Sinod) pentru a trage concluziile. A lăsa greul Bisericii pe umerii întâistătătorilor ei, înseamnă a nu pricepe deloc ce este omul eclesial, care-i sunt îndatoririle şi prin ce diferă postura îmbisericită de "traiul în afara dogmelor".

(Observaţia 5: S.D. face cunoscut faptul că decizia Sfântului Sinod din anul 1993 nu s-a luat în pripă şi în totală necunoştinţă de cauză, aşa cum insinuează pucioşii şi admiratorii lor până în ziua de astăzi, adăugând de la ei şi faptul că arhiereul Irineu ar fi fost supus la presiuni ca să se dezică de pucioşi. Adevărul îl ştim şi îl cunoaştem din istoria Bisericii: acolo unde a lucrat Duhul Sfânt, nici o putere din lume n-a biruit tăria mărturisitorilor lui Dumnezeu. Dacă învăţătura de la Noul Ierusalim ar fi fost adevărată, arhiereul Irineu ar fi fost întărit de Duhul Sfânt ca să-şi ducă până la capăt făgăduinţa pe care o făcuse doar cu o zi în urmă: aceea că nu va ceda în faţa Sinodului, nici dacă i se va aduce pedeapsa caterisirii pentru mărturisirea lui. Dumnezeul Pucios s-a dovedit însă a fi un dumnezeu neputincios, iar „proorociile” lui care anunţau instalarea lui Irineu pe tronul celui de al şaptelea patriarh – Teoctist fiind considerat de către pucioşi ca ocupând poziţiile cinci şi şase în lista patriarhilor – şi a regelui Mihai pe tronul României s-a dovedit a fi nişte minciuni numai bune pentru stimularea sporită a unor minţi exaltate. )

Faptul că visătoria apocaliptică a cuplului Zidaru a fost destul de firav contestată de lumea credincioasă, nu reprezintă câtuşi de puţin proba validităţii ei mistice, ci mai degrabă a unei dis­funcţii existente în viaţa eclesială, care determină pe destui credincioşi să se comporte pasiv, ba mai mult - să vadă în Biserică un fel de instituţie semi-magică de (de)servire a popu­laţiei cu taine!

(Observaţia 6: S.D. trage un serios semnal de alarmă: creştinii s-au obişnuit cu o pasivitate călduţă în faţa ascensiunii sectelor, care fac de acum prozelitism pe faţă: pe la uşile caselor, pe la răspântii, prin casele de cultură, pe stadioane şi prin expoziţii de artă. Ei se mulţumesc să lase tot greul trăirii creştine pe seama Bisericii, pe care o privesc ca pe un sanctuar în care sfinţenia este concurată cu magia albă, iar Tainele par a fi percepute de ei mai degrabă nişte ceremonii pioase, decât nişte lucrări autentic pnevmatofore.)



În acest context, dacă soţii Zidaru, într-adevăr luminaţi de sus, ar înceta să bată câmpii şi să-şi potrivească visele şi închipuirile folosind Biblia după cum îi taie capul, mobilizându-şi în schimb fervoarea în slujirea adevăratei cred­inţe, este sigur că Biserica ar avea numai de câştigat. Doar cel care mai poate nădăjdui într-o asemenea mutaţie duhovnicească, poate sesiza mutaţia subtilă (genuină!) a prezenţei părintelui Galeria la expoziţia lor. A-i măslui demer­sul recuperator (şi destul de riscant) şi a-l prezenta ca garant al "fericitului" Marian, reprezintă o gravă siluire a semnificaţiei gestului părintelui. La fel, mă întreb în ce măsură E.K. real­izează faptul că a prelua drept citat o apreciere făcută în treacăt de cineva, apreciere care nu se află cuprinsă în vreun interviu publicat, care n-a fost asumată în scris şi nici n-a văzut în vreun fel lumina tiparului, reprezintă o delaţiune?

(Observaţia 7: S.D. restaurează energic imaginea preotului Constantin Galeriu [care fusese şifonată tendenţios şi oportunist de către E.K.], arătând că demersul părintesc al acestuia de a nu da cu barda acolo unde răul se cădea a fi tăiat de la rădăcină se datorează unei înţelepciuni bătrâneşti, acumulate într-o viaţă de dăruită păstorire. Părintele Galeriu a simţit cu o intuiţie care a lipsit celorlalţi că Zidaru este recuperabil şi că nu el este vârful de lance în această “afacere cu Dumnezeu”. El a citit sinceritatea în inima lui şi a preferat să-i dea dragostea cerească şi răbdarea îngerească în locul dreptăţii omeneşti. Nu a fost o garanţie pentru Zidari, aşa cum sugerează E.K. ci o păsuire, pentru a aştepta să vină vremuri mai limpezi. Că părintele Galeriu a avut perfectă dreptate să procedeze aşa, s-a văzut cu prisosinţă: după 15 ani, Zidarii au tăiat definitiv cordonul ombilical nevăzut care-i lega de liderii pucioşi, care-i manevrau ca pe nişte marionete de la distanţă. Demersul recuperator al părintelui Galeriu s-a dovedit a fi providenţial.)

Cea de-a doua chestiune, extrem de înfiptă şi ea în mintea multora, exaltă puţinele impresii artistice, ale formei, de a transcede miraculos semnificaţiile ideologice dorite de autor, sau mai pe şleau spus - de a-şi lăsa codaşe propriile conţinuturi. Inefabilul oferă expresiei o detentă misterioasă care determină frumuseţea operei s-o ia la sănătoasa în sus şi să devasteze ide­ologia celui care a zămislit-o. Comentatorilor, (ca şi tânărului Kessler) nu le rămâne altceva de făcut decât să se opintească să pună în carantină operele la adăpost de "dăunătoarele" conotaţii extraestetice şi să propună o grijă "higienică", eminamente estetică, în stare să izoleze frumuseţea operei de convingerile rămase de căruţă ale autorului; cum s-ar spune să absolve romanele lui Céline sau studiile lui Evola de simpatiile fasciste ale genitorilor, să arunce în aer şarpanta masonică a "Flautului fermecat" şi altele. Dacă în cazul ideologiilor politice, estetice ş.a.m.d. faptul este posibil, nu acelaşi lucru se petrece cu autorii care în mod nedisimulat îşi propun să exprime prin operă (ca un program de creaţie) o credinţă religioasă şi fundamentul mistic care o animă. Comentatorul unei creaţii plastice angajate reli­gios este dator să pornească contemplarea formei dinspre conţinutul pe care aceasta se străduie să-l instituie şi despre teologia în slujba căreia autorul şi-a mobilizat întregul sistem prozodic. În acest sens, obiectele lui Zidaru nu pot fi privite în sine, adorate unilateral, estetic, de vreme ce ele însele dimpre­ună cu autorul lor reclamă / imploră cu obstinaţie conformitatea dogmatică. A le comenta rupte de "profeţiile" pe care le ilus­trează ca sculptori sau desene ,,mişto" necontaminate de delirul textelor pe care le însoţesc, aşa cum se căzneşte tânărel Kessler să ne convingă că le contemplă, nu reprezintă decât un fals sau şi mai rău, încă o trăznaie adăugată lor.

(Observaţia 8: S.D. descifrează paradoxul operelor artistice expuse în numele sectei “noul Ierusalim” de la Pucioasa: deşi ele sunt însoţite copios de texte eretice, preluate ad litteram din “profeţiile” mincinoase de la Pucioasa, artistul se străduie din răsputeri să le legitimeze prin lucrul mâinilor lui ca fiind într-o deplină conformitate dogmatică cu canoanele Ortodoxiei. Mai mult, în acea perioadă Marian Zidaru încă mai spera într-o simbioză a celor două biserici; cea tradiţională, în care şi el fusese botezat ca prunc şi catehizat ca adult la Ghelari, şi cea descoperită prin “proorociile” de la Pucioasa. Dimpotrivă, E.K. procedează după propriul lui interes: el separă intenţionat mesajul estetic de cel teologic, aruncându-l pe acesta din urmă în drizoriu, pentru a nu-l mai incomoda. Preocupat exclusiv de ceea ce a mai rămas, E.K. se poate desfăşura nestingherit cu tirade laudative la adresa artistului autor.)