[mariamargareta]

Este momentul să atrag atenţia asupra faptului că nicio­dată nu am calificat drept erezie demersul Noului Ierusalim sau produsele „atelierului ceresc de creaţie creştin-ortodoxă”! Eu le-am numit sectante, iar cine ştie să deosebească între erezie şi sectă, va înţelege gravitatea afirmaţiei mele.

(Observaţia 9: S.D. pune acum degetul pe rană. Dacă ar fi vorba numai de erezie la adepţii “Noului Ierusalim”, ar mai fi speranţe de îndreptare pentru ei. De multe ori, erezia are ca impuls iniţial o necunoaştere sau o neputinţă de a înţelege anumite lucruri. Tocmai de aceea, ea este perfect reversibilă, în cazuri fericite. Când însă se trece mai departe, de le erezie la sectă, imboldul iniţial al ereziei a fost deja altul: trufia, părerea prea bună despre sine, încrederea că se poate face mai mult şi mai bine decât au făcut cei care trebuiau să facă şi care erau îndreptăţiţi să facă. Secta înseamnă ruptură, înseamnă sfâşiere, înseamnă rană care sângerează în trupul Bisericii, rană aducătoare de moarte, dacă nu este rapid şi energic tratată şi vindecată. De aceea S.D. vorbeşte despre “gravitatea” constatării sale: “Noul Ierusalim” este o sectă şi înseamnă rană adâncă în trupul Bisericii şi înseamnă moarte spirituală pentru toţi cei care au fost amăgiţi că “Dumnezeu este acolo” [şi numai acolo!])

Obiectele şi textele lui Zidaru sunt una, iar fiecare luate în parte devin incongruente.

(Observaţia 10:Perfect adevărat! Dar asta în primul rând pentru că au autori diferiţi: artefactele cu înfăţişare teologică aparţin lui Marian Zidaru, dar mesajele teologice nu sunt ale lui, ci ale Mihaelei de la Pucioasa. Tocmai de aceea ele sunt incongruente. Tocmai de aceea Zidaru face eforturi supraomeneşti să legitimeze “Cuvântul” inventat de om în dreptul lui Dumnezeu prin imagine creată de om pentru a-L îndreptăţi pe Dumnezeu)

De altfel, aici apare şi consecvenţa tânărului Kessler care, când cere îndurare pentru calitatea nemaivăzută a obiectelor artistice, când îl ia mânuţa pe dinainte pentru a nota gemetele de admi­raţie pe care i le provoacă contemplarea "pulsului existenţial pe care puţini oameni îl au" al modelului său charismatic. Mă întreb, nu fără o oarecare curiozitate, în ce fel o fi luat cunoştinţă tânărul E.K. de "pulsul existenţial" al lui M.Z.? Bag seamă că tânărul hagiograf caută să măsluiască posteritatea idolului său şi să descrie un fel de Marian Zidaru hipoacuzic şi incapabil să articuleze nici măcar o vorbuliţă, dar în care charisma stă să plesnească, mai ales atunci când se decide să atingă materia neînsufleţită a acestei lumi!
În realitate trufia lui Erwin Kessler s-a poticnit în trufia vârstnicului Marian Zidaru; contemplând tipologia acestuia din urmă, trufia tânărului Kessler a făcut un neaşteptat coup de foudre. Obiectele plastice, sărmanele, şi smintelile puerile care le ţin isonul, acestea abia reprezintă adevăratul paratrăsnet care preia simpatia fulgerătoare dintre două orgolii. Atât.




Concluzie. Sorin Dumitrescu îi clarifică lui E.K. într-un mod magistral o nedumerire care mai bântuie şi astăzi prin alte capete: “De ce nu soluţionează Patriarhia această dilemă a Noului Ierusalim, odată pentru totdeauna?” Iată că nu Patriarhia trebuie să facă acest lucru, ci Sinodul, ceea ce a şi făcut. Şi a făcut-o încă din 1993, astfel încât unii mai uituci, printre care şi E.K., s-au trezit în 1995 că au uitat şi ceea ce nu ştiau, pentru că nu aflaseră la vremea cuvenită: Că Sinodul a declarat încă din anul 1993 că ideologia Noului Ierusalim este “străină de ortodoxie”. Expresia aceasta a fost intenţionat aleasă de către ierarhi ca să nu jignească, ci să fie cât mai blândă posibil, sugerând celor care s-au înstrăinat de bunăvoie că sunt bineveniţi ca să se întoarcă oricând în sânul Bisericii-mame, dacă se leapădă de ereziile lor. Tocmai de aceea, Sinodul s-a ferit să-i anatemizeze în faţă pe pucioşi ca fiind „eretici” şi „sectari”, deşi ar fi fost întru totul îndreptăţit să o facă. S.D. este însă mai categoric, căci el vorbeşte din dreptul celui lezat în mod direct de trufia confraţilor lui de breaslă, artişti şi critici de artă, care se erijează în emisari mesianici. El categoriseşte fără ocolişuri inovaţiile nou-ierusaelmitene ca „sectante”, mizând pe presupunerea că un duş rece poate fi mai eficient în a-i trezi din amorţire pe cei narcotizaţi cu „Cuvinte” meşteşugite, „căzute din cer”.
Cât priveşte „mArianismul” artistului Marian Zidaru, nici el nu scapă judecăţii lucide a lui S.D. Acest artist tragic al ortodoxiei nu se va putea detaşa niciodată pecetea mesajului direct sau subliminal al operelor sale din tinereţe, chiar dacă prietenii care la nevoie se cunosc (primul fiind E.K.) vor fi fost săritori în a le supune unei operaţii laborioase de cosmetizare "higienică", eminamente estetică, declarând că „nu are niciun sens considerarea operei lui artistice ca fiind eretică şi admirarea acesteia ca fiind condamnabilă”. Cu alte cuvinte, Marian Zidaru, dacă va reuşi vreodată să se desprindă vreodată de tutela otrăvită şi de „incantaţiile” nocive ale liderilor pucioşi Mihaela şi Nicuşor, adevăraţii guru ai sectei, cei care i-au dat un curs nefast vieţii (şi chiar a reuşit, însă tare greu, abia după vreo 15 ani de robie pe „plantaţiile de suflete” ale liderilor pucioşi), tot va rămâne cu imaginea şifonată de pe vremurile în care pescuia în ape tulburi, şi cu pecetea (profund incorectă, de altfel) de „fondator al sectei lui Marian Zidaru”.