Continuare:

Dacă e să ne uităm la aceste versuri, am avea impresia că sunt din scrierile unui poet din Antichitatea grecească. Şi totuşi, ele sunt din lirica „creştină” a secolului al XVIII-lea. De ce simte oare poetul nevoia să salute cu reverenţă („Bucură-te!” [haire!] este varianta grecească a lui „Ave!” din latină; să nu uităm salutul „bucură-te” din rugăciunile dedicate sfinţilor creştini) sclipirea divină care este fiica din Eliseu? Şi cine este Tatăl fiicei care vine din Eliseu? Să fie Dumnezeu însuşi, Cel pe care Îl ştim noi creştinii? Greu de crezut! Pentru că în primele versuri se spune că „fiica din Elyseum” este scânteia divină a „zeilor”, la plural, fiind ea însăşi „divină”.

La o primă lectură, fiica din Eliseu ar fi raţiunea, atât de venerată de Iluminism, mai ales de cel târziu. Venirea ei în lume din Câmpiile Fericirii greceşti (care reprezintă un compartiment al Hadesului grecesc, adică al iadului), nu din Raiul creştin, cred că ne spune cu prisosinţă cine este fiica şi mai ales cine este Tatăl care domneşte dincolo de bolta cerească înstelată. Ca să nu mai vorbim de „beţia” care îi conduce pe adoratorii raţiunii la altarul ei. Să nu uităm de jertfele care i se aduc la altar (băile de sânge din revoluţia franceză făcute în numele „fiicei din Elyseum” sunt un exemplu care nu poate fi uitat, oricât ar fi cosmetizat). Versurile lui Schiller sunt multe în acest poem şi, oricât de mult înţelegem şi acceptăm capacitatea poetului de a folosi imaginea poetică, nu putem să nu remarcăm faptul că ele descriu realităţi, idealuri şi chiar ritualuri care nu au nimic de-a face cu mentalul creştin. Să mai analizăm câteva din aceste versuri:
Göttern kann man nicht vergelten;
Schön ist’s, ihnen gleich zu sein. […]
[Nu îi putem răsplăti pe zei
Este minunat să fim ca ei.]
Brüder – überm Sternenzelt
Richtet Gott, wie wir gerichtet.
[Fraţilor – dincolo de bolta înstelată
Judecă Dumnezeu, aşa cum am judecăm noi.]

Ce are de-a face creştinismul cu dorinţa de „a fi ca zeii” şi cine suntem „noi” cei care judecăm aşa cum va judeca Dumnezeu?
Zu den Sternen leitet sie,
Wo der Unbekannte thronet.
[Către stele ne conduce
Unde locuieşte Cel Necunoscut].
Să fie „Cel Necunoscut” Acelaşi cu O agnostos Theos despre care le vorbeşte Pavel atenienilor în Areopag (Fapte 17,23)? Să fie o afirmaţie apofatică pe care o face Schiller despre Dumnezeul creştin sau e Deus absconditus, despre care Immanuel Kant spunea că, fiind o realitate noumenală, hoc semper ignorabimus?
Închei acest excurs în imnul de stat al Uniunii Europene cu ultimele versuri care par de-a dreptul un ritual:
Schließt den heil’gen Zirkel dichter,
Schwört bei diesem goldnen Wein,
Dem Gelübde treu zu sein,
Schwört es bei dem Sternenrichter!
[Strângeţi cercul sacru
Juraţi pe acest vin auriu
Să fiţi loiali jurământului,
Juraţi pe judecătorul stelelor].

Să fie acest „cerc sfânt” celebrul ouroboros, şarpele care îşi muşcă coada (după imaginea căruia pare a fi făcut şi steagul Europei unite)? Este creştineşte să ne jurăm pe „judecătorul stelelor” în cazul în care acesta este Dumnezeu însuşi?
Întrebări fără răspuns. Pentru conformitate, este bine să vedem cum sună acest cântec în limba română:
Slavă ţie, stea curată,
Voie bună pe pământ,
Astăzi te simţim aproape
Sol din rai cu soare sfânt
Vraja ta aduce iarăşi
Pe popor lângă popor
Toţi pe lume fraţi noi suntem
Când apari uşoară-n zbor.
Cine a avut norocul
De prieteni buni să dea
Cine ştie ce-i iubirea
Lângă noi cântând să stea
Fericit un suflet drag
Te poate face pe pământ
Cine n-a simţit iubirea
Plece dintre noi plângând.
(sursa www.didactic.ro)
Prima impresie în faţa acestei adaptări din care au fost eliminate stridenţele schilleriene cu „zeii”, „Necunoscutul”, „cercul sacru” etc. este că ea a fost tradusă de cineva care a înţeles că va fi foarte prost receptată de un cititor creştin în cazul unei traduceri literale. Aşa că a făcut din ea un cântecel de pahar despre iubire, despre despărţire, despre suflet drag etc. Totul ar fi bine şi frumos, dacă nu ar fi primul vers, „Slavă ţie, stea curată”, care este o adevărată imprecaţie păgână. Chiar dacă nu am lua expresia „stea curată” în sensul ei cel mai pesimist (stea curată = Luceafăr = Lucifer), am ajunge la concluzia că ne-am întors la adorarea stelelor („slavă ţie” este o expresie care în tradiţia creştină se adresează numai lui Dumnezeu).
În concluzie, imnul UE ne arată că acest nou stat nu are nimic de-a face cu realităţile creştine, ci este o întoarcere la politeismul Antichităţii sau, mai rău, la neopăgânismul contemporan. Dacă versurile din acestă odă ar fi rămas între paginile cărţilor lui Schiller, ele ar fi fost doar versurile unui poet romantic. Transformate în imn de stat, devin manifestul unui stat teocratic de tip New Age.
De la Tellus Mater la Earth Day
Orice seminarist ştie că pe o scară valorică a religiilor, religiile naturale sunt cele mai primitive forme de adorare a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, închinarea la ape, la foc sau la pământul însuşi este considerată o formă de idolatrie pentru că răstoarnă ordinea axiologică a lumii, adorând creatura ca şi când ar fi Creatorul însuşi. Din acest motiv, întoarcerea la cultul pământului şi la zeităţile telurice pare un adevărat salt înapoi pe scara evoluţiei, mai ales pentru creştini, care au ajuns în vârful piramidei valorice religioase, cunoscând şi fiind cunoscuţi de Dumnezeul adevărat.
Din acest motiv, este greu de crezut că manifestări de adorare a idolilor păgâni reapar cu forţă în societatea contemporană. E greu până vezi acest lucru întâmplându-se sub ochii tăi!
Nu mi-a venit să îmi cred ochilor că în şcolile din România s-au organizat manifestări dedicate… Zilei Pământului. Credeam că manipularea planetară cu Ora Pământului, în care oamenii au fost puşi să stingă lumina şi să rămână pe întuneric (are rost să mai vorbim despre simbolistica antinomiei întuneric/lumină?), a fost de ajuns. Dar nu! Acum se organizează Ziua Pământului. Totul îmbrăcat în haina ecologică a grijei justificate faţă de degradarea mediului ambient.
În realitate, Ziua Pământului reia, sub alte forme, un cult antic al Zeiţei Gaia, cunoscută în Roma sub numele de Tellus Mater (Pământul mamă!?). Tellus Mater este probabil rudă cu Mama Natură, zeitate scientistă apărută în epoca modernă despre care se spune că a preluat rolul de Creator al Bunului Dumnezeu.

În anul 1979, James Lovelock a creat „teoria despre Gaia”, „ipoteza despre Gaia”, care afirmă că Pământul este ca un (în alte cazuri direct un, fără comparaţie) organism viu care îşi reglează funcţiile vitale (Lovelock a afirmat printre altele că Pământul ar fi „cel mai mare organism viu”). De aici şi până la Ziua Pământului a fost un pas. Un pas mic şi aparent inofensiv, care îi învaţă pe micuţii noştri să fie atenţi cu mediul înconjurător.
Dar oare acest lucru, foarte util de altfel, nu se poate învăţa şi altfel? Trebuie o „zi” în care să serbăm Pământul, idee care aduce, orice am spune, cu ideea de sărbătoare a Gaiei sau cu serbările dedicate zeiţei Tellus Mater? Nu ar fi mai corect să îi conştientizăm pe copii de valoarea pământului în cultura creştină de exemplu? Nu le-am putea explica că în viziunea creştină asupra lumii omul este un adevărat rege al creaţiei şi că acest lucru ne obligă la grijă faţă de mediul înconjurător şi mai ales la o percepţie plină de bună cuviinţă faţă de lume, singura formă reală de ecologie care ar ajuta planeta? Poate dacă tot suntem aici nu ar fi rău să li se explice elevilor şi că lăcomia şi confortul exagerat al oamenilor au dus la dezastrul ecologic contemporan. Pănă la urmă problema protejării mediului este una de educaţie, nu de atribuire a unei zile aniversare care să amintească de zeităţile păgâne de mult dispărute.
Exemple de acest tip mai pot continua. Să ne gândim că „mitul originar” al Europei este povestioara despre Zeus transformat în taur şi fecioara Europa, şi nu jertfa milioanelor de creştini de-a lungul secolelor, de exemplu. Oriunde ne întoarcem găsim un simbol al stelei pentagramice, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că europenii chiar se închină la stele mai nou. De ce oare stele? Până de curând toate simbolurile europene aveau în centru Crucea creştină. De ce a fost înlocuită crucea cu steaua? Şi mai ales de către cine? Ca şi cum acest lucru nu ar fi de ajuns tinerii noştri participă la concerte ale unor „stele” ale satanismului contemporan.

Toate acestea se întâmplă sub ochii noştri indiferenţi. Copiii cântă „slavă ţie, stea curată”, participă la Ziua Pământului, merg la concerte sataniste şi astfel se îndepărtează de tradiţiile cu adevărat europene. Cum rămâne cu cuvintele lui Dumnezeu: „Să nu îţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ…” (Ieş. 20,4).
Ne place sau nu, UE apare ca un adevărat stat teocratic, promovând asiduu un neopăgânism virulent prin simboluri ale statului şi prin proiecte aparent nevinovate, ba chiar utile. Pe măsură ce locul icoanelor din şcoală este luat de stele pentagramice, iar imnurile creştine şi imnurile de stat sunt înlocuite de extrem de controversatul imn schillerian, ne vom trezi într-o ţară în care fie suntem străini complet, deşi îi plătim taxe din ce în ce mai oneroase, fie vom fi duşmanii aceia de moarte despre care vorbeşte „Oda bucuriei”.
Ca să îl citez pe un părinte avant la lettre al Europei neopăgâne: Ce e de făcut?