ispita_ta sa ma crezi ca si eu sunt in aceeasi situatie. Povestea o cunosc, mereu ma gandesc la ea, deosebirea este doar, ca eu nu am lacrimi pentru pacatul meu.
Stii, tot trag nadejde ca si acela sa ma mantuiesc prin mila Domnului. Mereu zic sa nu mai pacatuiesc si o iau de la capat.
Acela pacatuia dar stergea cu lacrimile pacatul, vazandu-se mai jos decat toata faptura si se jura din inima sa nu-l mai faca.
Pacatul cel mai mare este acela care ne stapaneste si nu-l cunoastem, nu cel care il credem noi.
Tot o astfel de poveste pot sa-ti spun spre incurajare:
Un sihastru oarecare traia in pustie si avea un frate mirean la tara, intr-un sat. Iar dupa catava vreme a murit fratele lui, si i-a ramas un copilas de trei ani. Iar sihastrul auzind de moartea fratelui sau, a mers acolo, a luat pruncul si l-a dus cu sine in pustie la chilia lui, hranindu-l cu finice si cu alte verdeturi din pustie. Si n-a vazut copilul nici un om, decat pe batranul sihastru care il hranea - de cand l-a dus in pustie - nici muieri, nici sat, nici paine n-a mancat, nici n-a stiut ce este si cum este viata lumii acesteia. Totdeauna era in pustie cu batranul, postind, rugandu-se si laudand pe Dumnezeu. Si asa a petrecut optsprezece ani si a murit apoi copilul.
Iar dupa ingroparea lui, a inceput sihastrul a se ruga lui Dumnezeu ca sa-i descopere lui pentru acel copil, in care ceata de sfinti este pus? Si i-a aratat Dumnezeu, caci dupa multa rugaciune cu osardie ce a facut, a adormit si a vazut in vis un loc intunecat si plin de toata scarba si in mijlocul acelui loc era copilul aruncat, zacand in mare scarba si suparare nespusa. Aceasta vazand batranul, s-a mirat si a inceput a grai catre Dumnezeu, zicand: Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doara nu era curat acest copil de toate spurcaciunile trupesti si necurateniile lumesti? El, care in toate zilele si noptile Te preamarea si Te lauda pe Tine, postea, priveghea si se ostenea si cu nici un pacat lumesc nu era atins! Dar acum ce este aceasta de-l vad la acel loc de scarba pedepsit? Iar noi, care suntem nascuti, crescuti si imbatraniti in pacate, ce nadejde de mantuire o sa avem? O, amar si vai mie!
Acestea si mai multe cu plangere si cu tanguire graindu-le batranul, a stat inaintea lui ingerul Domnului si a zis: ce plangi asa, batrane si te tanguiesti pentru acel copil, care cu adevarat de pacatele cele trupesti si lumesti neatins a fost si l-ai invatat a posti, a priveghea si a se ruga? Dar smerenia, adica a se smeri, pentru ce nu l-ai invatat? Ca avea mandrie mare si inaltare in inima sa, socotindu-se pe sine pentru curatenia si viata lui cea neatinsa de lume ca este om mare si sfant, mai vartos decat toti cei din lume si cu acea gandire inaltã in inimã a si murit. Deci, sa cunosti ca nu este nedreptate la Dumnezeu, caci tot cel ce se inalta pe sine cu gandul sau, necurat este inaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul. Acestea zicand lui ingerul, s-a facut nevazut. Iar batranul si-a venit in fire si in cunostinta si a tot plans neincetat pentru pieirea copilului, pana la sfarsitul vietii sale.
De va castiga cineva smerenia eu cred ca se va mantui. Caci prin smerenie ne curatam sufletul de toata rautatea si ne vedem plini de ranile pacatelor si atunci alergam la mila lui Dumnezeu.
Si asta zic, ca nu ferirea de pacate sa avem mai intai, ca asta nu se poate, ci mai ales sa cautam iertarea si mila Domnului. Si vazandu-te neputincios, nu te vei inalta cu mandria niciodata, si asa, dupa silinta, sa nadajduim ca vom scapa si de celelalte neputinte.
Nu exista un timp anume in care sa crezi ca te-ai vindecat, si de acum nu mai pacatuiesti. Ne necajim ca ne vedem slabi si am dori ca de maine sa ne stim ca am invins slabiciunea ce ne da razboi. Dar lupta nu se incheie niciodata, apar alte ispite si caderi, asa e toata viata. Dar in toata vremea sa alergam la Hristos si sa cerem ajutor si iertare. Citeam undeva ca scria: in orice vreme te vei cai pentru pacatul tau, ti s-a si iertat. Smerenia este singura cale.
Liviu
|