[HoratiuM]

În prealabil postat de topcat

Indiferent de universul de discurs, cred ca esti de acord ca ele trebuie sa aibe cel putin un punct comun.

Exact. Numai că aceea ce universurile de discurs au în comun stă dincolo de ele. Calea de a tematiza însă ceea ce stă dincolo de ele este filosofia. Sau teologia, după caz.

În prealabil postat de topcat

Neaparat a unui tert inteligent?

Vorbeam despre fizică. Şi despre întemeierea paradigmatică a fizicii de până la al Doilea Război Mondial pe demersurile presupuse de interogaţiile transcendentale ale filosofiei germane. Nu prea sesizez ce ai înţeles tu din postarea mea de ai ajuns la noţiunea de "terţ inteligent". Mai citeşte-o o dată.

În prealabil postat de topcat

Adica, stiinta nu e buna decit daca include tertul rational si transcedental? Ce te impidica sa-l introduci tu? Ce te impiedica sa introduci Spiritul Absolut in mecanica cuantica?

Ştiinţa prin definiţie se aşează pe poziţia unui terţ de vreme ce, în dualitatea subiect/obiect presupusă de cunoaştere, ea aspiră să depăşească poziţia subiectului şi să descrie în mod adecvat obiectul, păstrându-şi, totuşi, distanţa faţă de el.

Cât despre "introducerea Spiritului Absolut în mecanica cuantică" - iarăşi, mai citeşte o dată postările mele mai cu atenţie. Faci nişte salturi interpretative faţă de cuvintele mele mai ceva decât saltul cuantic.

În prealabil postat de topcat

Si care e problema cu modelele teoretice? De ce trebuie neaparat sa existe modele practice?

Model teoretic este acel corp de afirmaţii şi formulări demonstrative din domeniul ştiinţei care nu acoperă în mod coerent totalitatea faptelor ştiinţifice din domeniul sau din ramura domeniului ştiinţific pe teritoriul căruia sunt asertate şi care nici nu sunt confirmate plenar de experiment. Din această cauză mai multe modele teoretice, chiar şi dacă sunt incompatibile, se pot adeveri ca interpretări alternative ale unui domeniu ştiinţific dat. Motiv pentru care şi vor rămâne modele teoretice până ce unul dintre ele va reuşi să le elimine pe celelalte şi să asume toate fenomenele studiate în domeniul respectiv - moment în care devine teorie. Exemplu: modelul teoretic al stringurilor în fizică; modelul teoretic (eu aşa îl consider) al evoluţionismului.

Teorie este acel corp de afirmaţii şi formulări demonstrative din domeniul ştiinţei care acoperă în mod coerent totalitatea faptelor ştiinţifice dintr-un domeniu ştiinţific sau o ramură a unui domeniu ştiinţific dat şi care este şi plenar confirmat prin experiment. O teorie, de regulă, nu are concurent într-o domeniu ştiinţific sau într-o ramură specializată a unui domeniu ştiinţific. Exemplu: teoria newtoniană a mecanicii clasice, teoria relativităţii, interpretarea de la Conpenhaga a mecanicii cuantice.

Aceste lucruri fac parte din abecedarul epistemologic al omului de ştiinţă. Tu ziceai ceva de "modele practice"? Şi cu ce ziceai că te ocupi? Cu fizica?.../:)

În prealabil postat de topcat

De ce nu ar exista si in stiinta ceva misterios, invizibil, inimaginabil? De ce vrei sa "vedeti" cum functioneaza universul?

Noi vrem să distrugem misterul Universului?!?!? Noi vrem să vedem cum funcţionează Universul?!?!?

Şi eu, care credeam că voi, oamenii de ştiinţă şi ateii, vă ocupaţi cu asta... Nu cumva ateismul vrea să elimine "misterele" şi "religiozitatea"?

Dar ştii că eşti curios? Te contrazici singur.

În prealabil postat de topcat

Nu cred ca sustine cineva ca omul nu are si ceva in plus fata de animale sau determinism genetic.

Ar fi bine. Atunci nu ar mai trebui să mai citim postări precum cele în care încercai să ne demonstrezi cum totul poate fi redus la interpretarea evoluţionistă a naturii.

În prealabil postat de topcat

Iarasi, nu cred ca sustine cineva ca numerele au aparut odata cu aparitia omului.

Nu asta e problema. Şi nu asta spune evoluţionismul sau, în matematică, intuiţionismul sau constructivismul. Ci afirmaţia este sau poate deveni, după caz: nu există un domeniu inteligibil, meta-fizic, pe care matematica să-l acceseze. Ci totul s-ar reduce la modul în care relaţiile fizice acţionează asupra psihicului nostru prin intermediul sistemului nervos central, iar relaţiile materiei ar fi cele pe baza cărora noi am face raţionamentele noastre logice şi matematice. Mai mult, J. St. Mill afirma nici mai mult, nici mai puţin că noi dobândim conceptul de număr undeva prin copilărie prin interacţiunea pe care o avem cu multiplicitatea lucrurilor empirice.

În prealabil postat de topcat

Vrei te rog sa detaliezi aceasta analiza?

În primul rând, trebuie remarcată deosebirea dintre existenţă şi fiinţă. Existenţa înseamnă manifestarea concretă, materială a unui lucru determinat. Determinaţie înseamnă negaţie (Spinoza) tocmai întrucât lucrului care este formulat ca având doar anumite proprietăţi, îi sunt negate o multitudine de alte proprietăţi. Prin urmare, aceasta înseamnă limitare, iar elementul fundamental prin care se exprimă limita este negativul.

Fiinţa, pe de altă parte, se aplică în mod nediscriminativ, oricui şi la orice. Se aplică şi lucrului limitat, şi limitei sale (dacă lucrul e limitat în mod real, atunci limita trebuie să fie reală, deci în fiinţă). Mai mult, i se aplică până şi posibilităţii unui lucru de a fi într-un fel sau altul sau chiar de a trece din inexistenţă în existenţă. Căci, pentru a spune că un lucru oarecare e posibil, e nevoie ca posibilitatea lui să fie reală. Prin urmare, fiinţa se aplică şi actului şi potenţei, şi posibilului şi imposibilului, şi afirmaţiei şi negaţiei, şi existentului şi inexistentului, şi materiei şi formei, şi determinării şi nedeterminării, şi empiricului şi idealului, şi vizibilului şi invizibilului etc.. Prin aceasta, fiinţa totalizează Realul sau, mai bine, este totuna cu el. (Realul nu e totuna cu realitatea, deci. Prin realitate numim, din câte se ştie, doar concretul empiric, vizibilul.) De aceea Absolutului Îi sunt proprii toate predicatele absolute - care nu Îi mai sunt posibile sau imposibile, ci Îi sunt toate, simultan, reale - şi, odată cu acestea, şi predicatul fiinţei (impropriu spus cel al existenţei deoarece Dumnezeu nu e un lucru determinat; împotriva lui Gaunilon şi a lui Kant, Dumnezeu nu e nici insulă, nici o sută de taleri). De altfel, ar fi impropriu să spunem că fiinţa nu este. Căci, dacă fiinţa nu este, atunci este nefiinţa.

Mai mult, aşa cum spunea Leibniz în "Monadologia", o substanţă infinit absolută prin simplul fapt că e posibilă este deja în act. Ce este posibilul? (Nu mă refer aici la ce este posibilitatea unui lucru sau a altuia. Ci la ce este posibilul în sine.) Înseamnă egalitatea lui a fi cu a nu fi. Adică suspendarea existenţei unui obiect în posibilitate înseamnă păstrarea sa între fiinţă şi nefiinţă. Dar, dacă în acest posibil pur fiinţa care e la egalitate cu nefiinţa nu ar fi simultan nemijlocit reală, întregul posibil ar cădea în cealaltă latură care i-a rămas: el s-ar reduce la nefiinţă şi nimic nu ar mai apărea de vreme ce nimic nu ar mai fi posibil.

Acum - fiinţa în sine, la rândul ei, cum o considerăm? Actuală sau posibilă? Fiinţa, însă, nu mai poate fi doar posibilă, căci atunci nu am mai avea decât neantul, nefiinţa şi nu ar mai exista nimic. Nici noi. Deci ea este actuală şi, mai mult, nu există o altă fiinţă, încă şi mai adâncă decât fiinţa, de la care fiinţa să îşi ia fiinţa. Dar, dacă am considera-o, totuşi, doar ca posibilă, vedem că fiinţa considerată doar ca posibilă presupune realitatea fiinţei din posibilul însuşi, sub care ea e situată, de vreme ce e considerată doar ca posibilă. Adică fiinţa presupune realitatea fiinţei chiar şi când este considerată ca o pură posibilitate. De unde şi raţionamentul - poate greu de înţeles - al lui Leibniz prin care se spune că Dumnezeu şi dacă e doar posibil, este strict real, este act pur, prezenţă pură (şi tocmai deoarece e pură este şi inasignabilă - adică nu putem sesiza prezenţa lui Dumnezeu prin absolut nimic determinat; de aia se spune că e invizibil).

Deci este impropriu să spunem că fiinţa e posibilă, căci atunci fiinţa ar trebui să-şi poată lua sau nu fiinţa de altundeva. Şi de unde şi-ar putea-o lua decât tot de la fiinţă?

De asemenea, este impropriu să spunem că fiinţa există. Căci aceasta presupune trecerea fiinţei de la o potenţă aflată în fiinţă la act prin determinarea ei. Or, atunci nu mai e vorba despre fiinţa absolută, nedeterminată, ci este vorba despre existenţa determinată a obiectelor din lumea noastră.

Toţi criticii argumentului ontologic fac aceste confuzii, de unde şi neînţelegerea argumentului.