[cherub]

Imi aduc aminte ca in copilarie, si la mine se-ntampla frecvent sa intre in casa (ori prin vreo fereastra deschisa, ori prin vreo mica deschizatura de ventilatzie din podul casei bunicilor, mai ales in iernile geroase), puisori de vrabiutze, ori sticletzi dragalasi multicolori, gugustuci, ori fluturi din aceia mari si frumos coloratzi etc. Tata, Dumnezeu sa-l ierte, imi prindea unii dintre ei si ma jucam cu ei, dupa care ii eliberam ori scapau ei singuri si zburau de la mine etc. Bunica era ceva mai rea si inconstienta, Dumnezeu s-o ierte, caci uneori le rupea aripile sarmanilor fluturi pe care reusea sa-i prinda (cand erau asezati pe trandafirii din curte etc), in ciuda opozitiilor mele, ca sa nu mai poata zbura si 'ca sa ma joc eu cu ei mai mult timp', cica!... dar bineintzeles ca nu mai aveau nici un farmec, sarmanii fluturi, cu aripile rupte, si mai degraba eu le plangeam de mila (ma apucam sa ii jelesc), in loc sa-mi mai arda de jucat cu ei!... Iar unii dintre micii sticletzi ratacitzi prin pod, cu toate ca ii lasam acolo daca nu reuseam sa ii prind si sa ii eliberez, si in urmatoarea zi se mai intampla, cateodata, de-i gaseam morti, desi aveau mancare, caldura si aer suficiente pt. a supravietui multe zile, dar tatal meu imi spunea ca (uneori, poate) sticletzii se (mai si) sinucid cand in captivitate (acuma, nu stiu cat de adevarat este, nici n-am verificat de-atunci, acum ce mi-am amintit, cand am vazut acest topic aici)...