[Florin-Ionut]

II

Sfinţii Părinţi, fără excepţii, au văzut drept prim scop al Liturghiei împărtăşirea clerului şi a credincioşilor mireni cu Trupul şi Sângele Domnului. Ca dovadă, atât textul Sfintei Liturghii, cât şi Sfinţii Părinţi nu concepeau participarea la Liturghie fără împărtăşire. Această „regulă” este, de fapt, de origine apostolică şi era ţinută cu stricteţe în timpul Sfinţilor Apostoli (Fapte 2, 46) şi încă multe secole de‑a rândul după aceea. Au fost însă şi excepţii – tocmai de aceea Biserica s‑a văzut obligată să reglementeze anumite principii canonice. Pentru a fi mai plauzibili, vom da textul integral al canoanelor, la care vom anexa interpretările celor mai importanţi canonişti bizantini şi moderni.
Canonul 8 Apostolic, de exemplu, prevede următoarele: Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau orice alt cleric [ipodiaconi, psalţi sau citeţi hirotesiţi – n.n.], săvârşindu‑se Sfânta Liturghie, nu s‑ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n‑ar spune‑o, să se afurisească, ca unul ce s‑a făcut vinovat de sminteală şi a făcut să nască bănuială împotriva celui care a adus Sfânta Jertfă ca şi când nu ar fi validă. Theodor Balsamon, canonist bizantin şi patriarh al Antiohiei (secolul al XII‑lea), vede în această dispoziţie canonică obligativitatea nu doar a preotului slujitor de a se împărtăşi – căci aceasta e de la sine înţeles –, ci a întregului cler asistent la Sfânta Liturghie, cu excepţia celor opriţi canonic şi a celor ce au un „motiv binecuvântat”.
În mod surprinzător însă această dispoziţie a Bisericii nu se limitează numai la treptele superioare şi la cele inferioare ale clerului, ci se referă şi la mireni, aşa cum se poate vedea în Canonul imediat următor – 9 Apostolic –, care spune: Toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă scripturile (Apostolul şi Evanghelia –n.n.), dar nu rămân în continuare la slujbă şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se excomunice ca făcând neorânduială în Biserică. Unii canonişti mai moderni au văzut aici interdicţia de a ieşi din biserică înainte de sfârşitul slujbei. Canoniştii bizantini însă (Balsamon, Aristen, Zonara ş.a.) au văzut în acest canon obligativitatea mirenilor de a se împărtăşi la fiecare Liturghie; iar Cormiciaia Slavă (1787) aduce în sprijinul acestui canon alte două (80 Trulan şi 2 Antiohia), interpretându‑le astfel: „Să se afurisească (excomunice) cel ce nu rămâne în biserică până la rugăciunea finală şi cei ce nu se împărtăşesc”.
Canonul 2 al Sinodului din Antiohia (341), de care deja am amintit, excomunică pe cei care „se feresc de Sfânta Euharistie potrivit unei neorânduieli”, iar Canonul 80 Trulan (691‑692) cateriseşte clericul şi excomunică mireanul care trei duminici la rând a lipsit de la biserică şi s‑a lipsit de Sfintele Taine, fără a avea un motiv binecuvântat. Acelaşi lucru îl prevede şi Canonul 11 de la Sardica (343).
Deci Canoanele Bisericii Ortodoxe au văzut întotdeauna săvârşirea Sfintei Liturghii legată de actul împărtăşirii întregii Sinaxe. Acelaşi lucru reiese şi din textul Sfintei Liturghii.
Începând cu primele momente ale Liturghiei credincioşilor, a celor care teoretic au voie să se împărtăşească, preotul rosteşte (în taină) următoarele: …Dă celor ce se roagă împreună cu noi [cu preoţii –n.n.] să‑Ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine…, iar în alt loc preotul spune astfel: Învredniceşte‑ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestei sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor… Să remarcăm faptul că la Liturghia care se săvârşeşte aproape în toate zilele de peste an preotul nu se roagă doar pentru vrednicia sa de a se împărtăşi el singur, ci şi pentru a întregului popor – ceea ce te face să crezi că poporul se şi împărtăşeşte; aceleaşi rugăciuni se folosesc şi în post şi în afara lor, când aproape nimeni dintre mireni nu se apropie de Potir. Există însă şi anumite „texte liturgice clasice” care arată caracterul comunitar al împărtăşirii cu Sfintele Taine:
Luaţi, mâncaţi,… Beţi dintru acesta toţi…, toate la plural;
Rugăciunea în taină a preotului …şi ne învredniceşte prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă [preoţilor –n.n.] Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul;
Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi‑vă!;
Rugăciunea de mulţumire: Să se umple gurile noastre… că ne‑ai învrednicit pe noi [toţi] a ne împărtăşi…;
Ectenia de mulţumire: Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele… lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului ş.a.
Fără a face prea multe comentarii, uşor ne dăm seama că aceste rugăciuni – şi, prin ele, întreaga Liturghie – nu au nici un rost atunci când, în cea mai mare parte a anului şi la majoritatea bisericilor, nu se împărtăşeşte nimeni altcineva decât preotul (cel mai vrednic dintre toţi!?) sau în cel mai bun caz 2‑3 copii. Unde mai punem că acel „potir al comuniunii” de care vorbesc Sfinţii Părinţi devine în mod evident un „potir al egoismului”, un „drept rezervat numai preotului”. Mai mult decât atât, în cazul în care se împărtăşeşte preotul singur, Liturghia nu mai este o „frângere a pâinii” (artoklasia), căci „frângere” înseamnă împărţire în mai multe bucăţi (pentru mai mulţi). În acest caz, nici „junghierea” de la Proscomidie (care dincolo de simbolul Jertfei este o etapă practică ce precede „frângerea”) nu‑şi mai găseşte rostul!
Este clar deci că însăşi săvârşirea Liturghiei e legată de împărtăşirea credincioşilor. Chiar dacă se oficiază zilnic sau numai în anumite zile din săptămână, Liturghia nu poate fi concepută fără împărtăşire şi acest lucru e confirmat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia III la Efeseni prin următoarele cuvinte: Văd că se face multă neorânduială la Împărtăşire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi [adică nu aveţi păcate opritoare –n.n.], iar când vin Paştile (şi alte sărbători), chiar dacă aţi făcut ceva rău, îndrăzniţi să vă împărtăşiţi?! Vai de nepriceperea voastră şi de răul vostru obicei! În zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi… Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioşilor –n.n.] nu eşti vrednic să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu eşti vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumeii, pentru că nu te deosebeşti cu nimic de ei…
Împărtăşirea la fiecare Liturghie este obligatorie, după Sfântul Chiril al Ierusalimului, şi pentru faptul că noi înşine cerem acest lucru în rugăciunea „Tatăl nostru”. Interpretarea dată de acest Sfânt Părinte la cererea „pâinea noastră cea spre fiinţă dă‑ne‑o nouă astăzi” (Matei 6:11) se referă tocmai la implorarea milei lui Dumnezeu de a ne învrednici să ne împărtăşim în acea zi cu „pâinea care se pogoară din cer” şi care este „spre fiinţă”, adică spre viaţă veşnică. Reiese însă că degeaba o cerem, dacă doar peste câteva clipe cei mai mulţi refuză să o primească.
În sprijinul acestei idei se pot aduce multe alte argumente patristice, dar, pentru a nu‑i face pe unii să le numească „speculaţii filozofice”, vom trece la alt fel de argumente, inclusiv de ordin istoric.
În trecut, în primele patru‑cinci secole creştine, credincioşii fără impedimente se împărtăşeau la fiecare Liturghie, dar această evlavie a început să scadă simţitor începând chiar din secolul al IV‑lea şi tocmai de aceea Părinţii Bisericii au început să lupte împotriva acestei „inovaţii”, chemând neîncetat poporul la Potirul Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această scădere a râvnei pe seama trândăviei şi ignoranţei omului contemporan lui, care nu mai dorea să ducă o viaţă în curăţie şi înfrânare pentru a putea primi Sfintele Taine în fiecare zi. Sfântul Ioan critica în acelaşi timp atitudinea unor oameni care legau primirea Împărtăşaniei doar de anumite perioade ale anului sau de unele sărbători şi care de fapt aveau o viaţă plină de păcate, dar care aveau senzaţia că în felul acesta îşi fac „datoria faţă de Biserică”. Ei, aceste lucruri sunt astăzi parcă mai valabile decât atunci!
O analiză interesantă asupra aceleiaşi probleme o face Sfântul Chiril al Alexandriei, care vede în această „fugă de împărtăşire” o iscusită lucrare a diavolului. Vrăjmaşul mântuirii noastre, spune acest Sfânt Părinte, a luptat la început prin împăraţii păgâni, care omorau trupurile creştinilor. Acum, creştinii fiind liberi fizic, diavolul lucrează la înrobirea lor duhovnicească, concretizată în autoizolarea (benevolă) de Cel ce este „Izvorul vieţii”, şi care până la urmă este un suicid spiritual. La început, când omul (Adam) încă nu era vrednic de mâncare, diavolul l‑a făcut să mănânce, iar acum, când Hristos ne‑a făcut vrednici de mâncare, diavolul încearcă să ne îndepărteze, adică el lucrează tot timpul în mod contrar. De aceea, pe bună dreptate, Sfântul Chiril spune că, îndepărtându‑ne de Sfânta Împărtăşanie, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului.