[Florin-Ionut]

Sfântul Macarie Egipteanul merge şi mai departe, considerând uneori posedarea omului de către puterile demonice tot ca efect al refuzului împărtăşirii dese, căci îi spune femeii pe care tocmai o vindecase de această boală: Niciodată să nu neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu şi a te împărtăşi cu Tainele lui Hristos Domnul! Aceasta [demonizarea] ţi s‑a întâmplat pentru că timp de cinci săptămâni [35 de zile –n.n.] nu te‑ai apropiat de Preacuratele Taine.Ideea poate fi uşor observată şi în a II‑a Rugăciune înainte de Împărtăşire, în care Sfântul Ioan Gură de Aur îşi arată teama că, dacă nu se va împărtăşi mai des, „va fi prins de lupul cel înţelegător”.
Vedem deci câte rele ne provocăm noi înşine prin refuzul de a ne pregăti trupeşte şi sufleteşte pentru a ne putea împărtăşi mai des. Totuşi împărtăşirea – fie rară, fie deasă – nu poate fi făcută oricum, ci cu o anumită pregătire. De Sfintele Taine sunt vrednici numai cei cu viaţa curată, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, dar dacă cineva nu este aşa, chiar dacă o singură dată s‑ar apropia, osândă îşi ia.

III

Chiar dacă accentul dintotdeauna a căzut pe vrednicie, cum de fapt este şi normal, invocându‑se de fiecare dată textul paulin de la I Corinteni 11:27‑30, Părinţii au vorbit şi de anumite perioade de timp limită, legate de primirea Sfintelor Taine, şi acest lucru l‑am văzut în parte atunci când am prezentat argumentele canonice legate de împărtăşire. Să vedem care este Tradiţia patristică a Bisericii:
Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, într‑o scrisoare adresată Chesariei patriciana, relatează următoarele: Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6:54)… Cu toate acestea, noi [cei din Capadocia – n.n.] ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt.
În Apus, Sfântul Ambrozie al Milanului, dar mai ales Fericitul Augustin vorbesc de necesitatea împărtăşirii zilnice – acceptându‑se doar în cazuri extreme şi împărtăşirea o singură dată pe săptămână (duminica) –, iar un alt Sfânt Părinte din Apus, străromânul Ioan Casian, face monahilor şi credincioşilor în general următorul îndemn: „Nu trebuie să refuzăm duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât, judecându‑ne nevrednici de primirea marelui har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. Nu am fi de altfel vrednici să primim Împărtăşania nici măcar o dată pe an…, dar cu mult este mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pentru merit de acele Sfinte Taine, s‑o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşarta trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a ne împărtăşi cu Sfintele Taine…”
Trebuie să menţionăm însă că, începând cu secolele al V‑lea–al VI‑lea, Sfinţii Părinţi, atunci când vorbesc de primirea Sfintelor Taine, fac unele diferenţe între monahi şi mireni, deşi acestea nu sunt prea mari şi, dintr‑un anumit punct de vedere, nefondate. Cu toate acestea, haideţi să vedem despre ce fel de diferenţe este vorba, ţinând seama că modul de viaţă al monahilor diferă totuşi de cel al mirenilor. Încercând deci o sistematizare a mărturiilor patristice în legătură cu problema dată, vom face şi noi aceeaşi diferenţă, fără a insista însă prea mult, întrucât, până la urmă, toţi avem aceeaşi chemare (Efeseni 4:4) – cea a sfinţirii şi îndumnezeirii.
Referindu‑ne la monahi, vedem că şi pustnicii din Egipt, deşi duceau o viaţă anahoretică, se împărtăşeau în fiecare duminică, monahii de la Lavra Pecerska – de 2‑3 ori pe săptămână, iar cei din Sfântul Munte chiar şi în fiecare zi, mai ales cei neputincioşi şi bolnavi. „Monahul, spune Sfântul Apolo, trebuie să se cuminece (de e cu putinţă) în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cel ce se depărtează pe sine de aceasta, se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce‑o face aceasta continuu, continuu se îmbracă cu trupul Domnului.“
Această evlavie a fost vie secole de‑a rândul printre monahi şi se mai ţine pe alocuri, chiar dacă şi în secolul al IX‑lea Sfântul Teodor Studitul atestă tendinţa suprimării ei. Aşa se explică faptul că acest Sfânt Părinte (Teodor) îi mustra de multe ori pe monahii săi printr‑un fel de cuvântări catehetice despre Sfânta Împărtăşanie, în care spune: „Sfânta Împărtăşanie este cel mai mare dar dumnezeiesc, noi însă nu purtăm grijă să ne împărtăşim destul de des, şi mă mir, pentru ce să ne cuminecăm numai duminica, iar în altă zi când se face Liturghia – nu. Căci se cuvine mai ales monahilor care se află în sânul vieţii de obşte, în toate zilele să se împărtăşească. Însă o zic despre cei curaţi şi cu sufletul şi cu trupul, dar cu nebăgare de seamă şi fără mare cercare şi luare‑aminte să nu îndrăznească cineva… Vedeţi, fraţilor, că dacă cel ce este oprit de la masa de obşte să mănânce şi‑i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâhnească, să plângă şi să se tânguiască cel ce se opreşte pe sine însuşi de la masa dumnezeiască, fie pentru necurăţie, fie pentru neînfrânare, ori pentru neascultare sau pentru oricare altă patimă. Căci nu se lipseşte de o hrană proastă şi trecătoare, ci de pâinea vieţii şi de paharul mântuirii şi, mai adevărat să zic, de Însuşi Hristos… Deci, de se va întâmpla să fim chiar la muncă şi ascultare afară şi vom auzi toaca bisericii (cea de la începutul Liturghiei – n.n.), să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă sârguinţă să ne cuminecăm şi mult ajutor vom câştiga. Căci cu această grijă fiind de‑a pururea, ne vom feri de orice păcat şi vom fi gata totdeauna de sfârşit, iar dacă nu avem grijă de a ne împărtăşi, cădem în multe patimi ale păcatelor.”
Sfântul Simeon Noul Teolog a reglementat pentru obştea sa de la „Sfântul Mamas” împărtăşirea zilnică sau cel puţin de 2‑3 ori pe săptămână, accentuând faptul că alt „remediu” împotriva păcatului nu există. Împărtăşania trebuie luată însă după o pregătire duhovnicească şi trupească şi, de fiecare dată, cu binecuvântarea duhovnicului (care se subînţelege că trebuie să fie din aceeaşi mănăstire).
Cercetând însă izvoarele patristice, vedem că şi mirenii au aceleaşi „îndatoriri” de a se împărtăşi foarte des, chiar dacă nu zilnic, ci numai în duminici şi sărbători. Diferenţa aceasta însă nu apare decât pentru simplul motiv că la bisericile parohiale nu se slujeşte mai des. Au existat însă şi mireni care în trecut se împărtăşeau în fiecare zi şi tocmai pentru ei şi datorită lor Biserica a instituit, în secolul al VI‑lea, regula liturghisirii zilnice în mănăstiri şi chiar în parohii, şi tot atunci, şi din aceleaşi motive, s‑a instituit un nou rit liturgic, numit mai târziu „Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite” – Liturghie la care credincioşii mai evlavioşi se puteau împărtăşi în fiecare zi din Postul Mare, dar cu Euharistie păstrată din duminica precedentă. Apariţia acestor practici liturgice „noi” nu poate fi explicată decât dacă presupunem că oamenii voiau să se împărtăşească mai des. Totuşi, pentru a nu se ajunge la atitudini extremiste, Sfinţii Părinţi au stabilit anumite reguli pentru împărtăşirea mirenilor.