[Mihnea Dragomir]

Ca să spui că un partid este de extremă dreaptă, mai întâi el trebuie să fie de dreapta. Prin urmare, trebuie să aibă însuşirile comune ale familiei curentelor de dreapta. Iar curentele de dreapta acestea sunt: conservatorismul, creştin-democraţia şi, într-o anumită măsură, liberalismul. Legionarismul românesc a avut puternice însuşiri de dreapta, fiind cel mai asemănător cu conservatorismul.
Dimpotrivă, naţional-socialismul NU are aceste însuşiri, după cum vom vedea.

Care este deosebirea fundamentală dintre dreapta şi stânga ? Cea istorică, cea care a fost la început şi întotdeauna: atitudinea faţă de sensul schimbărilor. Circumspect faţă de schimbare, omul de dreapta ştie (sau intuieşte) că nu există evoluţie. Lumea "evoluează" de la Cosmos spre Chaos. Punctul de referinţă al omului de dreapta este în trecut, iar schimbările pot fi acceptate dacă îl apropie pe om de paradisul pierdut, adică schimbările sunt bune dacă reprezintă restauraţii.
Omul de stânga încurajează şi îşi doreşte schimbarea (mai organică sau mai revoluţionară, după cum vorbim de stânga moderată sau extremistă). Lumea evoluează de la Chaos spre Cosmos. Punctul lui de referinţă este în viitor, iar trecutul nu reprezintă decât balast care trebuie depăşit, dacă nu cumva aruncat peste bord. Schimbările sunt bune, mai ales acelea care reprezintă rupturi faţă de trecut.

Lumea omului de dreapta este o lume a ordinii, o lume ierarhică. Lumea omului de stânga este anizotropă, o lume egalitară. Omul de dreapta doreşte menţinerea (sau restaurarea) statu-quo-ului, pe când omul de stânga doreşte dizolvarea lui. Omul de dreapta este religios (ca în conservatorsim şi creştin-democraţie) sau cel puţin indiferent faţă de religie (ca în liberalism), pe când omul de stânga este circumspect faţă de religie (ca în social-democraţie) sau manifest antireligios (ca în socialism).

Am vorbit de dreapta şi stânga în ceea ce priveşte omul-faţă-de-lume şi omul-faţă-de-Dumnezeu. Cum se manifestă ele în relaţia omul-faţă-de-om ? Pentru omul de dreapta, umanitatea este secundă faţă de lume, cu alte cuvinte principiul lumii nu se află în ea însăşi. Omul de dreapta cultivă meritul personal. Dimpotrivă, pentru omul de stânga, "omul e măsura tuturor lucrurilor", partea bună fiind preocuparea faţă de semeni, partea rea fiind antropocentrismul.

Aşadar, cu mult înainte de a fi polarităţi din sfera politicului, dreapta şi stânga sunt polarităţi din sfera filozoficului şi psihologicului. Azi, în zi de iunie, dacă mă duc la piaţă să cumpăr cireşe fac un lucru de dreapta. Dacă mă duc la supermarket să cumpăr ananas fac un lucru de stânga.

Dar naţiunea ? Este acest concept de dreapta sau de stânga ? Aici răspunsul este un pic mai complicat, dar nu peste putinţă de dat dacă privim un pic în istoria ultimelor trei secole. Naţiunea ca subiect al preocupărilor oamenilor apare oarecum brusc, în a doua parte a secolului al XVIII-lea. Foarte mult au vorbit despre asta enciclopediştii francezi. Antimonarhici şi anticlericali, un d'Alembert, un Voltaire şi alţii ca ei au fost exponenţii de stânga ai vremii lor. În acelaşi timp, apare naţionalismul în Imperiu şi în alte părţi ale lumii, adeseori promovat de oameni suspectaţi sau dovediţi a face parte din societăţi oculte de tip masonic. Iuţeala şi sistema promovării sugerează că naţionalismul a făcut parte dintr-un plan de etapă care viza erodarea a imperiilor. "Mai bine 10 regate mici, decât un imperiu mare", pare a fi fost ordinea de zi a stângii oculte paneuropene. Cel mai mare succes a fost încercarea de infiltrare, pe alocuri reuşită, a chiar curţilor europene. Aşa se explică şi cochetăria cu Oculta a împărătesei Maria Tereza, al cărei soţ a fost mason pe faţă. Antireligioasă şi antieclezială, stânga infiltrată la acest nivel a acţionat prin tunurile unui general Bukow, care a făcut praf sute de aşezăminte catolice, precum şi câteva ortodoxe (poate că a crezut că sunt tot catolice). Spaţiul european trebuia, preferabil, să fie decreştinat, iar dacă aceasta nu se poate, măcar calvinizat. Nu a existat şi nu există inamic mai mare a acestei Oculte decât Biserica.
La fel a fost situaţia şi în ţara noastră. Nu dreapta, ci stânga a fost naţionalistă. Un Bălcescu, cu Câmpneanu şi alţii ca ei au fost de stânga. Războiul pentru independenţa României, împotriva căruia atât de acid a vorbit un om structural de dreapta ca ziaristul Eminescu de la Timpul, a fost opera forţelor politice liberale, care reprezentau stânga (ei erau "cei roşii").
Dar timpul a trecut. Mulţumită Ocultei, azi nu mai avem imperii în Europa. De aceea, stânga nu mai are absolut nici un folos de tras din naţionalism, ba dimpotrivă. Planul de etapă e cu totul altul, fiind acum altă etapă. Aşa se face că a apărut un curent contrar în mainstream: azi, cine e naţionalist e imediat taxat ca fiind de dreapta. Ceea ce, în fond, poate fi adevărat. Pentru că, în fond, e adevărat că "dreapta" şi "stânga" sunt în permanentă schimbare şi nu există nici o dovadă mai bună decât atitidinea lor faţă de naţiune şi naţionalism.

Acuma, dacă am mai lucrat la acest aparat teoretic care vizează binomul "dreapta-stânga", să trecem la aplicaţii şi să răspundem la întrebarea: cum este naţional-socialismul ? De dreapta, de stânga ? Face el parte din aceeaşi familie politică în care s-a aflat legionarismul sau e, de fapt, la antipod ?