[Florin-Ionut]

Cuviosul Iov Mărturisitorul, de exemplu, bazându‑se pe scrierile Sfântul Vasile cel Mare şi pe textul Canoanelor 9 Apostolic şi 2 Antiohia (de care deja am amintit), spune că „fiecare creştin (dacă nu e oprit de duhovnicul său – n.n.) trebuie să se împărtăşească în fiecare zi.” Trebuie să recunoaştem însă că acest „îndemn părintesc” nu a devenit niciodată regulă pentru mireni, încât considerăm mult mai valabile sfaturile de mai târziu a doi mari Sfinţi Părinţi, şi anume: Sfântul Grigorie Palama (1359) şi Sfântul Simeon al Thesalonicului (1430).
Primul dintre ei consideră împărtăşirea duminicală ca pe o datorie a fiecărui creştin, iar Sfântul Simeon, arătând folosul şi necesitatea împărtăşirii cu Hristos, atenţionează pe creştini de a nu depăşi 40 de zile fără primirea Împărtăşaniei(deşi am văzut că pentru Sfântul Macarie Egipteanul termenul de 40 de zile este prea mare).
Menţionăm că în jurul acestui „termen” de 40 de zile, anumiţi „teologi”, aş spune puţin‑luminaţi, au speculat foarte mult, ajungându‑se chiar la afirmaţia că „nu te poţi împărtăşi mai des de 40 de zile". Afirmaţia nu are nici un suport teologic şi o calificăm ca fiind total eronată. Toată Tradiţia Bisericii afirmă tocmai contrariul.
O ultimă reglementare de care am vrea să amintim este cea a unui Sinod de la Constantinopol ţinut în august 1819. Acest Sinod a hotărât ca „atât monahii, cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtăşească la fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile, ci aşa cum recomandă fiecăruia duhovnicul”.
Am văzut deci cât de mult a însemnat pentru Părinţii Bisericii deasa împărtăşire. Şi incursiunea noastră în istorie nu‑i nici pe departe exhaustivă. Tocmai de aceea am dori să mai amintim două lucruri legate de modul în care Sfinţii Părinţi înţelegeau „datoria de a te împărtăşi”. Exemplele se leagă de anumite situaţii din viaţa omului.
Sfântul Ioan Postitorul, de exemplu, în al 8‑lea Canon al său spune că cel ce s‑a întinat în somn cu scurgere (seminală) o zi se scoate de la împărtăşanie, curăţindu‑se de întinăciune, şi va zice Psalmul 50 şi va face 49 de metanii. Vedem deci că acest termen de o zi constituie canon de curăţire şi într‑un anumit sens o privaţiune; or, în zilele noastre să‑l opreşti pe cineva pentru o zi de la Împărtăşanie este „absurd”, din moment ce el însuşi se lipseşte pe sine pentru câteva luni de zile, fără a considera aceasta o problemă. Pentru Sfântul Ioan Postitorul însă o zi fără Hristos este o mare pagubă, încât, chiar dacă numeşte scurgerea ca fiind „necurăţie”, nu îndrăzneşte să oprească pe cineva pentru mai mult de o zi.
A doua problemă de care tocmai amintisem se prezintă pentru noi ca fiind de‑a dreptul şocantă şi ea se leagă de Canonul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei. După ce Sfântul Timotei arată obligativitatea ajunării înainte de împărtăşire, el spune: „Dacă însă cineva ajunând spre a se împărtăşi, spălându‑şi gura sau făcând baie a înghiţit apă fără să vrea, se cuvine a se împărtăşi căci satana, aflând prilej de a‑l opri (pe om) de la împărtăşire, mai des face aceasta”.Fără a mai comenta, menţionăm că acest canon nu a fost anulat de vreun sinod.
Vedem deci că aceşti Părinţi ai Bisericii de Răsărit au trăit intens experienţa mistică a unirii cu Hristos şi de aceea nu doreau să se lipsească de ea în nici o împrejurare a vieţii, ţinând să se împărtăşească, dacă e posibil, în fiecare zi, sfinţind astfel fiece clipă a existenţei lor pământeşti.

IV

Alta era situaţia în Apus. Din relatările Fericitului Ieronim vedem că în Apus clerul avea tendinţa (nemotivată în vreun fel) de a „limita accesul” mirenilor la Sfânta Scriptură şi la Sfintele Taine. De fapt situaţia poate fi uşor înţeleasă, dacă amintim faptul că atât Scriptura, cât şi întregul cult erau accesibile numai cunoscătorilor de limbă latină, care, bineînţeles, nu erau prea mulţi (şi aproape deloc în spaţiul galic şi mai ales anglo‑saxon). Lucrurile se complică şi mai mult atunci când – după 1054 – Biserica din Apus instituie practica slujirii la mai multe Altare în aceeaşi biserică (întâlnită astăzi şi în Biserica Ortodoxă Rusă, mai ales în marile catedrale) şi apoi, mai târziu, practica liturghisirii de mai multe ori în aceeaşi zi, care este de‑a dreptul greşită. Odată cu introducerea acestor inovaţii liturgice (cu serioase implicaţii dogmatice), scolastica a început să „inventeze” tot felul de reguli şi condiţii pentru laici, ca aceştia să se poată împărtăşi.Aceste „noi reguli” n‑au fost însă valabile decât până la Reforma făcută de protestanţi, care, trecând la sistemul „Biserică fără preoţi”, i‑a obligat pe romano‑catolici să‑şi reformuleze învăţătura latină conform căreia, până atunci, Liturghia se putea oficia şi fără credincioşi, adică doar de preot. Dându‑şi seama de greşelile făcute, latinii încep (prin secolele al XVII‑lea–al XVIII‑lea) să se inspire din izvoarele patristice ale Răsăritului, mai ales din Scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul, publicate în numeroase ediţii la Veneţia şi citite cu mult interes.Prin scrierile Părinţilor răsăriteni, apusenii au început să înţeleagă scopul instituirii Jertfei nesângeroase şi – mai ales după Conciliul II Vatican (1962-1965) – au început să se împărtăşească la fiecare Liturghie. Latura negativă a acestei „reînnoiri” în Biserica Romano‑Catolică este că nu se mai impune ajunarea, inovaţie pe care noi, în condiţii normale, nu o putem accepta. Menţionăm însă încă o dată că practica desei împărtăşiri este aproape străină Bisericii Apusene din secolele al XII‑lea–al XVII‑lea, în care scolastica era pusă deasupra Tradiţiei, iar din cauza iezuiţilor acest curent a pătruns şi în Teologia Răsăriteană.
Aşa se face că, începând cu secolele al XVII‑lea–al XVIII‑lea, în mod special teologia rusă (prin latinizarea Academiilor de Teologie din Kiev şi Lwov) rămâne puternic influenţată de scolastică. În scurt timp, acest curent va trece din centrele academice din vestul Rusiei la toate celelalte şi va avea repercusiuni nu numai asupra teologiei ruseşti de mai târziu, ci asupra întregii teologii ortodoxe de tradiţie bizantină.
După părerea mai multor teologi ortodocşi (Pavel Florenski, Hristou Andrutsos, Balanos, Ch. Yannaras ş.a.) începutul propriu‑zis al influenţelor scolastice în Teologia Răsăriteană îl constituie Mărturisirile de Credinţă din secolul al XVII‑lea, şi mai cu seamă cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului,discutată şi aprobată în Conferinţa Teologică de la Iaşi (1642), numită şi „Sinod”. La Iaşi, Mărturisirea a fost corectată de două mari erezii: existenţa purgatoriului şi omiterea epiclezei. Dar şi după aceste revizuiri făcute de Meletie Syrigos, textul a rămas cu multe influenţe latine, necorectate nici până astăzi.
Desigur, Mărturisirea lui Petru Movilă are şi laturile ei pozitive. În primul rând, este pentru prima dată când în Răsărit se reuşeşte o sistematizare atât de practică a dogmelor (bazată pe întrebări şi răspunsuri), metoda fiind împrumutată, fără îndoială, din Occident. Nu s‑a reuşit însă o debarasare completă şi de conţinutul ideilor. Analizate superficial, ele par oarecum valabile, dar în profunzimea lor conţin şi erori, de care nu este vinovat atât Petru Movilă sau „sinodalii” de la Iaşi, cât contextul istoric şi cultural al vremii.
Revenind la problema noastră, vreau să spun că pentru prima dată (cel puţin oficial) în Teologia Răsăriteană, pe lângă cele 10 porunci dumnezeieşti, apar şi nouă porunci bisericeşti, preluate de atunci încoace de aproape toate Catehismele, inclusiv de cel al B.O.R. din 1952 şi din ediţiile acestuia de după 1990. Fără să fac prea multe comentarii, vreau să citez „a patra poruncă bisericească”, pentru că se leagă de problematica studiului de faţă. Deci „să ne spovedim şi să ne împărtăşim în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, sau, dacă nu putem (?!), cel puţin o dată pe an, în postul Sfintelor Paşti”.În primul rând mă grăbesc să spun că această „poruncă” nu are nici un temei în întreaga Tradiţie a Bisericii, iar în al doilea rând (ironizând puţin lucrurile) îmi exprim mirarea de ce magistrala Mărturisire aprobată de Sfântul Sinod al B.O.R. nu a „poruncit” ca preotul, „dacă nu poate”, să facă Liturghie cel puţin o dată pe an, la Paşti.
Nu doresc să insist prea mult asupra acestui aspect, ci vreau să menţionez că, deşi unii intercalează în această zisă poruncă ideea că „cine vrea poate totuşi să se împărtăşească şi mai des”, ignoranţa care a cuprins mai ales Bisericile Ortodoxe Rusă şi Română este una fără precedent şi cu grave repercusiuni asupra vieţii duhovniceşti a creştinilor (Cf. Ioan 6:53). Chiar dacă Sfântul Simeon al Thesalonicului şi mai ales Nicolae Cabasila constată o scădere a evlaviei faţă de Sfintele Taine încă în secolele al XIV‑lea–al XV‑lea, ceea ce a urmat începând cu secolul al XVII‑lea este ceva care nu se poate tolera în nici un fel. Dacă protestanţii spun tot mai des „Înapoi la (Sfinţii) Părinţi!”, nu ar trebui oare noi să facem în primul rând acest lucru?