Domnule Vasinec,
Multi teologi protestanti, chiar dintre cei de marca, cum este P. Althaus, de exemplu, neaga supravietuirea sufletului dupa moarte sub motivul ca "omul trebuie sa-si dea seama ca viata viitoare se datoreaza nu naturii indestructibile a sufletului, ci unui act de atotputernicie si de mila dumnezeiasca; deci omul trebuie sa fie distrus complet, ca sa vada cum singur Dumnezeu ii da din nou viata". Aceasta invatatura este menita sa contracareze teoria catolica de esenta filosofica despre indestractibilitatea sufletului din cauza naturii sale absolut simple, fara parti, care nu permite dezagregare. Ea ascunde insa vechea idee protestanta ca omul pacatos nu mai pastreaza nimic in sine, dupa cadere, din chipul lui Dumnezeu, ci este asemenea unei pietre sau a unui bustean. Consecinta acestei invataturi este aceea ca dupa moarte nu are ce sa mai supravietuiasca din om, din moment ce el nu mai are in sine dupa cadere nimic din Dumnezeul cel nemuritor.
Dar, daca nu poate supravietui nimic din om dupa moarte, inseamna ca nimic din ceea ce a insemnat omul inainte de a muri, nici una din faptele sale, din tot ceea ce a facut el ca om care nu avea in sine nimic din chipul lui Dumnezeu, nu este luat in considerare la judecata finala, caci absolut totul este distrus din vechiul om. Tot ceea ce face Dumnezeu este sa-l recreeze dupa moarte, sa-l aduca la existenta ca pe o faptura cu totul noua, ca si cum n-ar fi existat omul cel vechi. Pe acest fond, omul cel nou, omul eshatologic, este exclusiv rezultatul a ceea ce a voit Dumnezeu sa fie, deci rezultatul predestinarii. Nimic din ceea ce a facut omul cel vechi nu conteaza in vreun fel in configurarea omului cel nou, a omului inviat la sfarsitul timpurilor. In aceste conditii nu este nevoie de o judecata particulara, de o judecata care sa evalueze individual faptele omului cat a trait el pe pamant; fiind creat din nou, omul eshatologiei protestante este exclusiv produsul judecatii universale, adica al deciziei divine, al predestinarii.
Dandu-si seama ca o atare invatatura duce inevitabil la consecinta inutilitatii creatiei dintai, aceiasi teologi protestanti au sugerat ideea ca moartea nu ar insemna o distrugere absoluta a sufletelor. Potrivit lor, dupa moarte ar ramane, totusi, amintirea lor in Dumnezeu, amintire ce determina hotararea divina de a le invia in eshaton. O atare teorie judeca insa lucrurile dupa masura umana. In sufletele noastre nu supravietuieste, intr-adevar, decat numai amintirea celor morti. Aceasta se intampla insa deoarece nimeni dintre noi nu are puterea de a mentine in viata pe cei ce i-am iubit. Dumnezeu insa nu este lipsit de aceasta putere, astfel incat El nu pastreaza numai amintirea celor morti, ci-i pastreaza si in existenta in baza atotputerniciei sale. "O amintire despre cineva care a fost, e impreunata cu sentimentul dureros ca (acea persoana) iti lipseste si acest sentiment il suporta de nevoie cel ce n-are puterea sa mentina in viata pe cel iubit. Dar Dumnezeu nu este lipsit de aceasta putere. Daca Dumnezeu nu mai poate uita pe cel cu care a fost in relatie, El poate sa-l si tina pe acela in existenta, pentru ca amintirea sa nu fie impreunata la El cu sentimentul ca acela ii lipseste (...) Pentru El, nici o persoana cu care a stat in relatie nu mai inceteaza de a exista. Dumnezeu, cand l-a facut pe om ca persoana, i-a dat o insemnatate de partener neincetat al sau, l-a facut pentru o relatie neintrerupta cu sine (...). In acest sens putem spune si noi ca nemurirea nu se bazeaza pe indestructibilitatea sufletului ca substanta, ci a persoanei, adica a sufletului ca baza a persoanei umane, adica pe indestructibilitatea relatiei dintre Dumnezeu si om ca persoane, dat fiind ca persoana este factor al acestei relatii (...). Numai obiectele se dezagrega. Persoanele raman indestructibile, ca entitati unice, originale, dar, in acelasi timp, ca surse de necontenita noutate in atitudinile si revelatiile voii lor".
Deci nici o persoana care a existat vreodata, care a fost creata de Dumnezeu nu va disparea vreodata, caci toate au fost aduse la existenta de catre Dumnezeu din iubire si sunt sustinute in existenta tot din iubire. "Teoriile despre distrugerea intregului om prin moarte ascunde cunoscuta neintelegere a protestantismului privitor la valoarea persoanei umane, cunoscuta afirmare a exclusivei realitati a lui Dumnezeu in fata nimicniciei omenesti. De valoarea unica a persoanei omenesti pentru Dumnezeu tine permanenta si neintrerupta existenta a ei. Daca iubirea lui Dumnezeu e neintrerupta, neintrerupta trebuie sa fie si existenta persoanelor carora le-o arata. Si neintreruperea iubirii lui Dumnezeu tine de desavarsirea ei. Noi putem uita pentru ca nu iubim in chip desavarsit. Dar Dumnezeu nu uita pentru ca iubeste desavarsit". Aceeasi iubire dumnezeiasca explica si existenta celor care se vor chinui vesnic in iad. Potrivit Sf. Maxim Marturisitorul si Sf. Ioan Damaschin vesnicia chinurilor iadului nu este sustinuta de un act pozitiv de condamnare, de pedeapsa din partea lui Dumnezeu a celor care au murit in rautatea lor, ci de iubirea sa nesfarsita, care nu ingaduie reintoarcerea in neant nici macar a diavolului, cu atat mai putin a celor pacatosi. Sf. Maxim afirma chiar ca cel aflat in iad este "iubit" de Dumnezeu. El nu poate uri pe nimeni, deci nici pe pacatosi sau pe diavoli, caci El este prin insasi esenta sa iubire si mai presus de patima. Esenta chinurilor vesnice ale iadului va consta in neputinta celor aflati acolo de a iubi pe cineva, scufundarea lor nesfarsita in egoism, intr-un efort fara sfarsit de a cauta sensul existentei lor in ei insisi, iar nu in Dumnezeu. Iadul este, de fapt, o auto-condamnare la nefericire, un refuz continuu al iubirii celorlalti si a lui Dumnezeu.
|