Totusi nu stiu de ce nu ati ramas ateu? Adica ce s-a schimbat atat de radical in conceptia dumneavoastra de nu mai sunteti? Ca mie acum ateismul mi se pare cel mai natural lucru si nu inteleg totusi ce argumente ati gasit de nu ati mai fost ateu. :)
Nici un "argument". Cel putin, nu la inceput.
Ceea ce s-a intamplat.... Intr-o zi, nu stiu de ce si cum, am intrat in biserica de langa casa mea. Fara nici un motiv bine determinat - nu treceam printr-o perioada grea, nu am avut nici o dezamagire, nici o cadere, nici o epifanie. Pur si simplu, am intrat.
Cateva zile mai tarziu, am intrat din nou, in timpul Liturghiei.
Cateva zile mai tarziu, am intrat din nou, la inceputul Liturghei, si am stat pana la sfarsit.
Cateva saptamani mai tarziu, am incercat sa ma rog. Am iesit putin sifonat din aceasta incercare, cu lacrimi in ochi.
Am continuat sa particip la Liturghie, si in acest timp am inceput sa studiez istoria si invataturile Bisericii. Am descoperit cu surprindere ca eu, marele rationalist, omul fara prejudecati, aveam de fapt o multime de prejudecati in privinta crestinismului, a istoriei si rolului Bisericii, a pozitiei Bisericii fata de stiinta, fata de moralitate etc.
Dupa cateva luni in care am frecventat Liturghia in mod regulat, intr-o duminica, dupa Liturghie, am ramas in Biserica, si am intrat in sacristie, unde m-am adresat preotului cu rugamintea de a fi primit in Biserica. A FOST UNUL DINTRE CELE MAI GRELE LUCRURI PE CARE LE-AM FACUT IN VIATA MEA. A trebuit, literalmente, sa-mi misc picioarele unul cate unul, si sa-mi spun, "inca un pas, inca un pas, acum, deschide gura, saluta-l pe preot si spune ca vrei sa fii crestin"....
A urmat cateheza, intalniri periodice cu preotul paroh, in care am vorbit mai mult eu. De ce ? Pentru ca eu aveam de mult cunostinte despre Biserica, despre dogmele ei, pentru ca citisem Biblia; doar ca totul mi se prezenta acum intr-o noua lumina. Si, din cand in cand, ii repetam preotului - "nu-mi vine sa cred ca ma aflu aici".
In preajma Pastelor, cu cateva saptamani inainte, preotul mi-a spus ca sunt pregatit pentru a fi primit in Biserica, i-am lasat o carte de vizita si mi-a spus ca ma va suna.
In urmatoarele saptamani, am neglijat sa ma rog, si in general, sa ma gandesc la Dumnezeu. Nici telefonul promis de la preot n-a sosit. Aproape ca am uitat de el.
Nu mai stiu exact in care zi, dar intr-una din zilele de la inceputul Saptamanii Mari, am decis sa ma rog Rosariul, dupa ce incercasem de mai multe ori sa o fac si nu mi-a reusit foarte bine niciodata. Trecusera, poate, trei saptamani sau mai mult de la ultima incercare, si mai mult de o saptamana de cand ma rugasem in mod obisnuit.
De data aceasta, insa, Rosariul a mers "ca uns". Pentru ortodocsii care nu cunosc detalii, Rosariul consta in a recita "Ave Maria" in timp ce meditezi la "misterele Rosariului", adica la evenimente specifice din viata Mantuitorului.
Pentru prima data, am simtit ca fiecare Ave Maria se inalta, in mod real, catre Maica Domnului, si in meditatie vedeam, cu adevarat, si simteam, patimile Mantuitorului (in Saptamana Mare se mediteaza la "misterele de durere" - incepand cu rugaciunea in Getsemani si sfarsind cu moartea lui Isus).
Am ajuns la al patrulea mister - care este Rastignirea (care s-a intamplat in Vinerea Mare) - si am simtit, in meditatie, durerea si suferinta Mantuitorului, si o imensa dragoste, si recunostinta, si nevrednicie pentru ceea ce s-a facut pentru mine. Imi amintesc foarte bine ca imi inclestasem degetele pe crucea de lemn a rosariului, pana cand aceasta mi-a intrat in carne. Si, chiar in acel moment, a sunat telefonul. Era preotul paroh, care si-a cerut scuze, pentru ca pierduse cartea mea de vizita, dar o gasise, din nou, chiar atunci, si care m-a anuntat ca voi putea fi primit in Biserica in Vinerea Mare.
Dipa ceva gandire asupra evenimentului mai sus descris, am decis ca nu a fost o coincidenta.
P.S. Imi dau seama ca am intins explicatia putin cam mult; imi cer scuze, oricum, aveam de gand sa scriu pe forum despre convertirea mea; sper sa nu va fi plictisit.
|