[ALEXANDRU ANASTASIU]

55. 1. Ca o încununare a celor ce se petreceau239, împăratul - care părea să fi aprins o vîlvătaie de foc prealuminoasă - veghea el însuşi cu împărăteasca-i privire să nu mai rămînă pe undeva vreo rămăşiţă ascunsă a rătăcirii. Şi aidoma vulturului, care-şi poartă zborul în slăvile cerului, şi care de acolo, din înalt, e în stare să desluşească cu agerimea privirii sale cele aflate atît de departe sub el, pe pămînt, tot aşa - şezînd el de veghe în împărătescul sălaş al frumosului său oraş - a putut şi Con*stantin desluşi că undeva, departe, pe pămînt fenician, ameninţa într-ascuns ceva ce putea deveni o mare primejdie pentru suflet. 2. Acolo - undeva, departe de forfota oraşelor, a pieţelor şi a locurilor publice, cu care sînt ele de obicei onorate spre a putea fi mai atrăgătoare - se afla o dumbravă şi un templu înspre care nu te îndruma nici o răscruce şi nu ducea nici o cărare şi nici un drum. Locul fusese închinat îngrozitorului demon al Afroditei şi se afla la Aphaka, undeva în înaltul muntelui Liban. 3. Era pentru toţi desfrînaţii - care, ca urmare a vieţii lor uşura*tice, îşi distruseseră sănătatea - o adevărată şcoală a viciului. Bărbaţi cu înfăţişare de femeie (şi care nici nu mai erau tocmai bărbaţi), uitînd de demnitatea proprie însăşi firii lor, căutau să se pună - adoptînd stricate purtări femeieşti - sub ocrotirea acestei iazme. Raporturi cu femei, neîn*găduite de lege, desfrînări, adultere, apucături de nedescris şi de-a drep*tul scârboase, se săvârşeau la adăpostul templului ca într-o ţară fără legi şi fără cîrmuitor. Şi nimeni nu scotea nici o vorbă despre toate acestea fiindcă nici un bărbat mai cu vază nu cuteza să meargă într-un aseme*nea loc.
4.Totuşi, faptele nu puteau rămîne tăinuite şi marelui nostru împă*rat, care - după ce, în împărăteasca-i purtare de grijă, şi-a dat seama de gravitatea lor - a hotărît că un astfel de sanctuar nu merita mîngîierea razelor soarelui şi a poruncit să fie dărimat din temelii împreună cu toate darurile aduse şi închinate zeiţei .
5.Aşa au fost destrămate pe dată - şi la un simplu semn al împă*ratului - urzelile neruşinatei rătăciri. De curăţirea locului s-a îngrijit o mînă de soldaţi; iar cei care pînă atunci trăiseră în desfrînări, de teama împăratului au deprins învăţăturile cumpătării, la fel ca grecii filosofaştri şi închinători idoleşti, care din proprie experienţă au învăţat cît de vane le erau învăţăturile .
56. 1. Căci, pe de altă parte, rătăcirea filosofaştrilor, legată de de*monul din Cilicia, luase o mare amploare: mii şi mii de oameni erau impresionaţi la gîndul că, arătîndu-se cînd şi cînd (în somn) unor sufe*rinzi veniţi să doarmă (în sanctuarul său, intervenţia lui) salvatoare şi tămăduitoare îi putuse vindeca de boală. De fapt, el era o mare pierzanie pentru suflet, fiindcă izbutea să zmulgă sufletele mai lesne de amăgit din braţele adevăratului lor Mîntuitor şi să le îmbulzească pe rătăcitoarea cale a celor fără Dumnezeu. Statornic cu sine însuşi, împăratul - care ştia că Mîntuitorul adevărat nu era altul decît Dumnezeul cel zelos - a porun*cit ca şi acest templu să fie dărîmat din temelii. 2. La un singur semn, minunea aceea atît de cîntată de nepreţuiţii filosofi (o dată cu cel care, fără a fi nici demon, nici Dumnezeu, se ascunsese înăuntrul ei, ademe*nind bietele suflete de-a lungul a multe şi nesfîrşite veacuri), s-a prăbuşit pînă la pămînt sub loviturile unui pumn de soldaţi. Ei bine, duhul acela, care pe alţii se fălise că i-ar putea scăpa de necazuri, n-a mai găsit spre a se feri de năpastă decît leacul de care se zice că ar mai fi avut el parte atunci cînd a fost lovit de trăznet. 3. Or preţioasele înfăptuiri săvîrşite şi închinate lui Dumnezeu de împăratul nostru nu erau numai nişte vorbe, de vreme ce, cu puternicul ajutor al Mîntuitorului său, el a izbutit să facă una cu pămîntul şi templul de acolo (din Cilicia), aşa fel încît în urma lui să nu mai rămînă nici urmă din sminteala trecutului.
57. 1. în ceea ce-i priveşte pe foştii închinători ai idolilor, văzînd ei
toţi chiar cu ochii lor înfrîngerea rătăcitei lor credinţe (precum şi pretu-
tindeni neîntrerupta240 pustiire a templelor şi a idolilor), unii au alergat să
se pună sub ocrotirea mîntuitoarei învăţături a lui Hristos., iar ceilalţi,
chiar dacă n-au purces la aceasta, totuşi n-au mai pregetat să se lepede acum
de deşartă lor învăţătură părintească, să rîdă şi să zeflemisească ceea ce mai
înainte socotiseră că ar fi zeităţi. 2. Şi cum să nu gîndească ei aşa văzînd dtă
spurcătiune se putea ascunde sub înfăţişarea exterioară a acestor idoli?
Fiindcă dedesubtul lor au fost găsite oseminte adunate de pe la morţi şi
ţeste goale, cu care se făcuseră felurite vrăji, precum şi zdrenţe murdare
şi pătrunse de cea mai cumplită îngălare, sau tot soiul de gunoaie şi
pleavă. 3. Or, dînd ei cu ochii de lucrurile acestea adunate în interiorul
(statuilor) lipsite de viaţă, sigur că n-au pregetat să se lepede de multa
sminteală care le întunecase şi lor, şi înaintaşilor lor, minţile; după cum
au mai priceput şi că nici în tainicele unghere ale templelor , nici măcar
înlăuntrul statuilor, nu se ascundea nici un fel de duh, nici un prezicător,
nici un zeu şi nici un prooroc (cum ştiau ei pînă atunci) - nici chiar cea mai
palidă arătare.
4. Faptul acesta a făcut ca, înaintea trimişilor împăratului, cea mai întunecata văgăună - ba pînă şi cele mai ascunse firide - să se deschidă fără nici o greutate. Cele mai tainice şi mai ferite locuri (sau spaţii din temple) au fost răscolite de paşii soldaţilor; aşa a fost descoperită acea orbire a neamurilor care din străvechi timpuri se făcuse stăpînă peste minţile oamenilor, şi a fost dată în vileag înaintea tuturor.

240. Sau: «în curs» (n. tr.)

241. Textual: «Ce nu s-a mai auzit» (n. tr.)

58. 1. Or, şi aceste evenimente pot fi destul de bine trecute în rîndul
înfăptuirilor împăratului, deopotrivă cu porunca dată de el fiecărei pro-
vindi în parte (aşa cum a fost cazul la Heliopolis, în Fenicia, unde - în
numele Afroditei - destulă lume nu făcea dedt să, se dedea plăcerilor
celor mai neînfrînate, privind cu îngăduinţă cum soţiile şi fiicele lor se
destrăbălau în voie). 2. Atunci s-a răspîndit şi vestea despre noua şi înţe-
leaptă lege dată de împărat, care punea oprelişte învăţăturilor înaintea
cărora nu pregetaseră ei pînă atunci; lege căreia el îi adăugase şi anumite
îndemnuri scrise, ca şi cum însuşi Dumnezeu l-ar fi mînat în aşa fel îndt
să-i poată forma pe toţi oamenii după dreptarele virtuţii. Ceea ce l-a
făcut să nu şovăie a le trimite şi acestora o scrisoare în care-i îndemna să
se grăbească la cunoaşterea Celui atotputernic. 3. însă şi de data aceasta
şi-a însoţit el vorbele cu fapta, punînd şi în locul acela temeliile unei mari
biserid, ca locaş de rugădune. Şi aşa s-a înfăptuit pentru prima oară ce
nu se făcuse241 nidodată, din chiar pragul veacurilor: cetatea închinători-
lor idoleşti a fost socotită vrednică a primi in dar o biserică a lui Dumne-
zeu, cu preoţi şi cu diaconi, precum şi un episcop sfinţit Dumnezeului Celui Prea înalt, spre a-i călăuzi. 4. Doar că, în grija sa de a trage şi acolo pe cît mai mulţi spre dreapta învăţătură, a trimis împăratul din timp (bani) mulţi pentru ajutorarea sărmanilor - încă un îndemn pentru ei să meargă şi să primească cît mai degrabă învăţătura mîntuitoare.
Era aproape ca şi cum ar fi rostit şi el vorbele acelea: «... pe ocolite sau făţiş, numai să-L propovăduim pe Hristos».”

Sfântul Constantin cel Mare cu voia lui Dumnezeu a ras așa de tare idolatria și medicina ocultă de pe pământ încât deși Iulian Paravatul a încercat crunt să o refacă nimeni nu a mai reușit niciodată. A fost nevoie pentru diavol să apară ereticii ca prin mijlocirea lor să reintroducă medicina demonică la rang de medicină oficială, „științifică și creștină”.
Dintre aceștia căpetenia ocultiștilor a fost fără îndoială papa.

va urma cu:

Papismul = renașterea păgânismului deci a MEDICINII oculte