[mariamargareta]

231. “Şfântul Nicu Gabriel”, ultima trâmbiţă pucioşească (VI)

Antonia ignoră în pledoaria sa de mai sus (cu sau fără bună ştiinţă) un amănunt extrem de grav. Acela că la un moment dat, ignorând voturile monahale depuse anterior în mănăstire, Nicu Gabriel s-a căsătorit. Nu contează faptul că cei doi “căsătoriţi” ar fi avut eventual nişte făgăduinţe ascunse de a contracta o “căsătorie albă”. Poate nici n-au avut, şi aceasta este doar o legendă, inventată de simpatizanţii lui, ca să-i acopere parcursul ebrios al vieţii de familie. Acceptând însă Taina căsătoriei în biserică, cei doi soţi îşi recunoşteau drepturile lor conjugale reciproce şi rugăciunile preoţilor de a fi dăruiţi cu prunci buni de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că, prin căsătorie N.G. declanşa un conflict ireconciliabil cu voturile monahale depuse anterior. De altfel, evoluţia ulterioară a lucrurilor dovedeşte acest lucru: el s-a prevalat de aceste drepturi de soţ viril şi le-a reclamat la modul imperios. Refuzat fiind la modul intransigent de către soţie, el a făcut a doua greşeală gravă: a părăsit-o fără motiv întemeiat, lăsând-o într-o situaţie socială precară.

Nicu Gabriel a fost aşadar şi călugăr, şi căsătorit, şi ieromonah, şi preot de mir. Ca soţ, a ajuns repede la conflicte dese şi dure cu soţia lui Georgeta pe teme legate de viaţa conjugală. Dacă la început făgăduinţa lor reciprocă a fost să trăiască în "căsătorie albă", ulterior N.G. a început să facă presiuni asupra soţiei sale ca să-i cedeze la pat, deşi ea rămânea tare pe poziţie, fiind mereu împotrivă, consecventă făgăduinţei iniţiale de "a trăi în curăţie". Amândoi erau adepţi şi susţinători ai sectei "Noul Ierusalim", care promova insistent acest gen de convieţuire între soţi, blamând taina căsătoriei. Afirmaţia că N.G. era un adept al “Noului Ierusalim” este confirmat prin faptul că el este autorul moral al atragerii mai multor tinere de la Borăneşti spre "raiul" de la Pucioasa, unde li s-a promis că vor ajunge la “sfinţenie şi nemurire”. Unele dintre aceste tinere au renunţat la familie şi la copiii lor de ţâţă pentru a ajunge la “Noul Ierusalim”. Aici au dat însă peste o sclavie modernă pe care au suportat-o cu lacrimi ani de zile, sclavie din care abia au scăpat trei dintre ele, anul acesta. Între cei doi soţi, Nicu Gabriel şi Georgeta, a apărut deci un conflict iremediabil: Georgeta - încăpăţânată şi cam tare de urechi, aproape surdă, în urma unei boli din copilărie - a rămas închinoviată în "mănăstirea" mixtă a pucioşilor de la Valea Voievozilor - Târgovişte, iar Nicu Gabriel a plecat în lumea largă, la Gresia şi apoi prin pădurile de la Cobia, din împrejurimile Târgoviştei, însoţit de adeptele lui cele mai credincioase, “soţii spirituale” care-l serveau aşa cum voia el.
După moartea lui, apărută în condiţii extrem de dubioase (unii pretind că a fost asasinat de nişte ţigani), adeptele lui cele mai intime i-au dezvoltat un cult local nemeritat, încărcat de exagerări: un Paraclis şi un Acatist, ca unui sfânt – ceea ce este un abuz, deoarece Biserica nu l-a canonizat – în care i se aduc titulaturi megalomanice, unele dintre ele copiate din învăţăturile pucioşeşti: “trâmbiţă apocaliptică”, vas de cristal preaales”, “fiu al tunetului”, “duhovnic înţelept”, “luminat învăţător şi grabnic ocrotitor”, “ trâmbiţă apostolească”, ”neîntrecut propovăduitor”, “ doctor fără de arginţi”, “liturghisitor înflăcărat” , “ Sfânt prooroc”, “misionar apostolic”, ” Sfânt purtător de biruinţă”, “Sfânt Apostol al Iubirii” . Concurând cu pucioşii, care au alcătuit şi ei un Acatist pentru “Şfânta Virginia” (copiat la greu după Acatistul Maicii Domnului), gabrieliştii îi întrec fără emoţii pe pucioşi la abundenţa de aberaţii şi inovaţii eretice.