[mariamargareta]

232. Reacţii de sprijin la adresa “Şfântului Nicu Gabriel”, considerat a fi „ultima” trâmbiţă pucioşească (II)

P. Iustin îi avertizează apoi pe cititori să fugă de (cităm) vrăjitorii. Acum ne apare limpede că el nu se referă nici la editorii cărţii, nici la autorul(autorii) ei. Acum e clar că se referă la personajul de poveste care este „Popa Gaby”, cel care este prezentat în carte ca „făcător de semne şi minuni”. Chiar dacă deocamdată nu i se dă în mod explicit numele, acesta este cel acuzat de vrăjitorii, iar P. Iustin motivează această acuzaţie aratând că nu orice „făcător de semne şi minuni” este în mod implicit şi sfânt, ci poate fi la fel de bine unul dintre urmaşii lui Elima vrăjitorul:

„Viaţa sfântă a unui om se recunoaşte, în primul rând, după ceea ce a pătimit, după virtuţile sale evanghelice, nu după semne şi minuni, pe care le poate săvârşi tot vrăjitorul.”

Chiar dacă facerea de minuni rămâne în principal o lucrare minunată a sfinţilor, nu e la îndemâna oricui să distingă între o minune autentică şi o mistificare vrăjitorească:

„Este adevărat că Biserica noastră are mulţi sfinţi făcători de minuni, dar atât Evanghelia, cât şi toată tradiţia patristică ne învaţă să nu căutăm lucruri paranormale, semne şi minuni, căci puţini au discernământul de a distinge care sunt de la Dumnezeu şi care sunt de la diavol.”

Referindu-se apoi tot la Popa Gaby (fără a-i da neapărat numele - considerând probabil că nu e cazul să-i facă prea multă publicitate) P. Iustin îl plasează în categoria „falşi făcători de minuni” căci, desigur, despre Nicu Gabriel era vorba aici, ca şi în cartea care i-a fost dedicată:

„Dar noi, pentru că dorim o viaţă cât mai comodă, apelăm la astfel de falşi făcători de minuni, care apropie credincioşii mai mult de diavol decât de Dumnezeu.”

În momentul însă în care este nevoit să pună degetul pe rană, arătând periculozitatea acestei cărţi, el nu mai ocoleşte identitatea celui pe care îl consideră a fi „capul răutăţilor”. Ba mai mult, el este asimilat ca fi chiar autorul moral al cărţii, pe care o numeşte „cartea părintelui Gabriel” – deşi nu Nicu Gabriel a scris-o – căci învăţăturile lui sunt de fapt esenţa şi seva otrăvită a acestei cărţi eretice:

„O carte de acest fel este şi cartea părintelui Gabriel apărută la editura Credinţa strămoşească, o carte care ar trebui arsă, precum cărţile eretice.”

Iată, aşadar, cum părintele Iustin Pârvu nu vede periculozitatea editorilor, nu vede periculozitatea autorilor , ci vede periculozitatea învăţăturilor gabrielite, pe care le consideră eretice şi bune de pus pe foc.

În schimb, Vsovi vede în Nicu Gabriel însuşi „duhul ortodoxiei”...

Dacă ar fi să extragem o concluzie din apelul părintelui Iustin Pârvu, am sintetiza-o astfel:

„Preotul Nicu Gabriel face parte din categoria falşilor făcători de minuni, iar doctrina lui, în ciuda faptului că are o aparenţă de exclusivism şi de sfinţenie fundamentalistă, îi apropie pe credincioşi mai mult de diavol decât de Dumnezeu. Chiar dacă în viaţa lui a dat şi sfaturi bune, pe ansamblu învăţătura lui este periculoasă, putând degenera oricând într-o schismă. Cărţile adulatoare scrise despre el trebuie aruncate în foc, iar cultul „şfântului Nicu Gabriel” este eretic, cu vădite tendinţe extremist-centrifuge şi schismatice”.