[mariamargareta]

233. “Fenomenul Nicu Gabriel, ultima trâmbiţă pucioşească”, văzut de ziaristul Emanuel Tânjală (V)

Concluzii

Reportajul şi interviul lui E.T. dezvăluie multe ascunzişuri ale pastoraţiei lui Nicu Gabriel de la Borăneşti. În dorinţa sa megalomanică de a poza în mare împlinitor al celor trei voturi monahale, “monahul” Nicu s-a izbit de un amănunt incomod, acela că era căsătorit în mod legal. În consecinţă, s-a străduit din răsputeri să-şi ascundă statutul de om căsătorit, pentru a mima imaginea unei “castităţi originale”, inclusiv prin abandonarea nemotivată a soţiei.

În ceea ce priveşte celelalte două voturi, prezentarea lor este însoţită în mod voit de o denaturare interesată. Este vorba în primul rând de “votul ascultării”, despre care aflăm că N.G. îl denaturează, îndată ce îl observă doar faţă de episcop şi faţă de duhovnic. În realitate, adevăratul monah trebuie să facă ascultare de stareţ, căci nu este vorba aici de o ascultare administrativă (ascultare pe care toţi clericii, fie ei monahi, fie laici, o datorează episcopului) ci de o ascultare specială, care ţine de moralitate, de umilinţă şi de tăierea voii proprii. N.G. a construit chilii în jurul bisericii, dar n-a reuşit să-şi naturalizeze şi un stareţ, căruia să-i facă ascultare. S-a înconjurat însă de "surori" fidele, care să-i compenseze repudierea forţată a soţiei. Acest gest este influenţat probabil de experimentele "mănăstirii" mixte de la "Noul Ierusalim", pe care el le cunoştea foarte bine, în care preoţii Nicolae Nedelcu şi Spiridon Şerban, pentru a mima castitatea, şi-au exilat soţiile şi fiicele minore prin satele învecinate şi s-au înconjurau îndată cu "surori" ceva mai tinerele. În ceea ce priveşte episcopul, acesta nu trebuie perceput ca un despot, de care toţi clericii sunt siliţi să asculte cu înfricoşare, căci el este doar un părinte îndrumător, cu o jurisdicţie mai largă, cu demnităţi extinse dar şi cu îndatoriri mai cuprinzătoare decât cele ale preotului. În schimb, stareţul trebuie privit ca un formator de caractere, şi de aceea ascultarea care i se cuvine şi i se atribuie are conotaţii mai mult morale. În ceea ce priveşte duhovnicul, sfaturile lui sunt orientative şi educative; ascultarea de duhovnic nu este obligatorie, deşi este energic recomandată. Excepţie fac, desigur, eventualele "canoane de pocăinţă" pe care le formulează duhovnicul, dar acesta este un caz particular, întrucât apelarea la ele trebuie să fie o excepţie, nu o regulă.

Nici cu votul sărăciei lucrurile nu sunt deloc clare. Simpla declaraţie olografă a lui N.G. că toţi banii, până la ultimul leu, ajungeau întotdeauna în vistieria parohiei, este insuficientă şi lipsită de logică. Înseamnă că, din lipsă totală de bani, N.G. nu-şi mai cumpăra nimic pentru sine, nici mâncare, nici lenjerie, nici săpun, ci stătea mereu nespălat, rufos şi într-o periculoasă stare de inaniţie. Această pretenţie de a fi perceput cu orice preţ ca un sărac lipit pământului este lipsită complet de credibilitate, creând prin ricoşeu mari semne de întrebare asupra destinaţiei sutelor de milioane dobândite de N.G. prin metode discutabile, dar care lui i se par “apostolice”. În plus, un paroh preocupat de acest subiect, şi anume de dorinţa de a demonstra semenilor că trăieşte fără bani, deşi îi are la îndemână, devine suspect tocmai prin tendinţa lui de a se disculpa de o vină pe care nu i-a formulat-o nimeni. El ar fi trebuit să delege unul sau doi epitropi de încredere, care să se ocupe în mod exclusiv de chestiunile financiare şi de manipularea banilor dobândiţi. În această situaţie, într-adevăr ar fi fost în afară de orice suspiciune.