Traduceri ale VT
Septuaginta (greacă)
împrejurările în care a apărut traducerea greacă a Torei. Ea era necesară însemnatei comunități iudaice din
Alexandria (Egipt), pentru că limba vorbită aici nu era ebraica, ci greaca, ca de altfel în
întreaga lume elenistică din jurul Mediteranei. Legea trebuia să fie tradusă în greacă pentru că ea constituia totodată legea statutară în cadrul relațiilor comunității cu statul ptolemeic în care trăia. Apoi Legea în greacă favoriza și contactul cultural al iudaismului cu lumea elenistică.Amănunte despre apariția acestei traduceri aflăm din scrisoarea lui Aristeas (menționată în scrierile lui Eusebiu de Cezareea). Aristeas îi scrie fratelui său pentru a-i comunica faptul că bibliotecarul regal din Alexandria l-a sfătuit pe regele Ptolemeu Filadelful (284-247 î.Hr.) să dispună traducerea legii evreilor pentru a o avea în biblioteca din Alexandria. Regelel-a trimis pe Aristeas la Ierusalim, de unde s-a întors cu un exemplar al Torei ebraice și cu 72 de traducători (câte 6 din fiecare seminție). Pe aceștia regele îi cazează într-un palat, unde ei traduc în 72 de zile Tora în greacă.
Astăzi se știe că epistola lui Aristeas a fost scrisă mult mai târziu, deci nu e autentică,
fiind numită de cercetători și epistola lui Pseudo-Aristeas. Cu toate aceste, cercetătorii admit că ea conține unele amănunte reale:
- faptul că traducerea a început în vremea regelui amintit, adică în a doua jumătate a
sec 3 î.Hr.
- deși numărul 72 este simbolic, la traducere au participat mai multe pesoane, după
cum rezultă din analiza literară a textului.
- traducerea a început în perioada regelui respectiv cu Legea (Tora), iar celelalte cărți
ale Bibliei ebraice s-au tradus în secolele următoare, până în sec 1 î.Hr.
Noua traducere a fost numită Alexandrina, după orașul menționat de Aristeas ca loc al
traducerii, și mai ales Septuaginta (prescurtat LXX), după numărul de 70 de bărbați (prin
rotunjire) care ar fi lucrat la ea.
LXX cuprinde și unele cărți care nu au fost primite în canonul iudaic și nu se găsesc în
Biblia ebraică. Unele au avut un original ebraic, după care au fost traduse (de ex.
Înțelepciunea lui Iisus Sirah). Altele au fost scrise direct în greacă. O parte din cărțile
suplimentare cuprinse în LXX au fost tipărite și în edițiile Bibliei în limba română.
Ele sunt numite în Ortodoxie „anaginoskomena” (bune de citit) sau necanonice. Biserica nu își fundamentează învățătura de credință pe aceste cărți, dar le consideră bune de citit pentru edificarea evlaviei credincioșilor.
Odată cu apariția creștinismului, LXX a constituit obiectul unor polemic între
sinagogă și Biserică. In acea epoca, ebraica nu mai era vorbită, fiind cunoscută de puțini iudei.
Se vorbea aramaica și greaca. Era deci firesc ca primii creștini să citească Biblia în varianta ei greacă, chiar și atunci când era vorba de iudeo-creștini și, cu atât mai mult, în cazul creștinilor dintre neamuri. Chiar citatele din VT în cărțile NT sunt făcute mai mult după LXX decât după textul ebraic. Disputa iudeo-creștină era alimentată și de diferența în care erau redate anumite
pasaje importante din VT.
Cu timpul, percepția negativă a LXX a dus la apariția altor traduceri grecești în
iudaism (Achila, Symamach și Theodotion), din dorința de a oferi alternativa „corectă” pentru Alexandrină.
Utilizarea tot mai intensă a LXX în comunitățile creștine a dus la copierea ei frecventă
și prin aceasta la inevitabila laterare a textului prinn apariția greșelilor. Circulau texte diferite în bisericile creștine, astfel încât la sfârșitul sec 2 se impunea o revizuire a textului LXX. Ea a fost realizată de renumitul conducător al școlii catehetice din Alexandria, personalitate enciclopedică, geniu teologic, scriitor prolific și probabil cel mai mare scriitor creștin din primele veacuri, în ciuda condamnării sale ulterioare la sinodul V ecumenic (la 3 secole după moartea sa!). Ea s-a răspândit în Biserică și este denumită recenziunea hexaplară a textului LXX. A mai existat o recenzie a LXX în sec. 4 d.Hr., făcută de un anume Lucian, în Antiohia.
Pentru a putea compara textul LXX cu originalul ebraic, Origen a alcătuit o sinopsă pe șase coloane, în fiecare inserând câte o variantă de text: ebraic cu caractere ebraice, ebraic cu caractere grecești, cele trei traduceri „alternative” (Achila, Symamach și Theodotion), și textul LXX. Prin semne critice Origen semnala ceea ce era diferit într-o versiune față de alta. Monumentala operă a lui Origen se extindea pe
mii de pagini. După cele 6 coloane, a fost numită Hexapla. Din păcate s-a distrus odată cu arderea bibliotecii din Cezareea Palestinei. S-a păstrat doar coloana LXX, copiată anterior de ucenicul lui Origen, Pamfil. Cele mai importante manuscrise care cuprind textul LXX sunt: Codex Vaticanus (sec. 4 d.Hr., text anteorig.); Codex Alexandrinus (sec. 4 d.Hr.); Codex Sinaiticus (sec. 4 d.Hr.)
In sec. 20 s-a alcătuit ediția critică a LXX, pe baza textului anteorigenian, a recenziilor
(hexaplară și lucianică), precum și a citatelor întâlnite în NT și în scriitorii bisericești. Ediția
cea mai întâlnită este ediția Rahlfs. Actualmente apare o ediție critică mult mai completă, la
Göttingen. In limba română este în curs de apariție o traducere nouă a LXX, la editura
Polirom.
Deosebiri mai mari între textul masoretic și cel al LXX sunt în cazul cărții Ieremia, Iov
Estir și Daniel.
Traduceri latine ale VT.
Itala. Apologeții și părinții latini din sec. 3 d.H. (Tertulian, Sf. Ciprian) foloseau o
traducere latină a VT, după cum reiese din scrierile lor. Se presupune că traducerile latine ale
VT au apărut încă din sec.2 d.H. In sec. 4, Augustin recomandă ca dintre toate traducerile
latine existente, să se prefere „Itala”, ca fiind cea mai exactă (De doctr. christ., II, 15,22).
Vulgata. Spre sfârșitul secolului 4, papa Damasus, episcopul Romei (┼ 384), văzând
mulțimea de versiuni latine ale textului biblic care se aflau în circulație pe atunci, i-a
încredințat Fericitului Ieronim sarcina de a revizui textul latin al Bibliei. Ieronim a revizuit
mai întâi textul Noului Testament. Apoi a început revizuirea Vechiului Testament după textul
Alexandrinei. Observînd că, la rândul lui, textul LXX circula în diferite recenziuni și prezenta
alterări textuale, s-a gândit că ar fi mai ușor să traducă din nou VT după originalul ebraic decît
să îl revizuiască după textul grecesc alterat al LXX. In decizia sa, el a fost criticat de
Augustin și de Rufin, care nu înțelegeau de ce textul alexandrin, cu autoritatea sa unanim
recunoscută în Biserica creștină, nu e bun pentru Ieronim. Din moment ce LXX a fost Biblia
lui Iisus și a apostolilor, Ieronim greșește atunci când vrea să traducă după textul ebraic,
susțineau ei. In ciuda opoziției întâmpinate, Ieronim a început traducerea textului ebraic. El a
călătorit în Țara Sfântă și a luat lecții private de ebraică de la un rabin. Munca de traducere a durat 15 ani. Cu toate că împărtășea convingerea rabinilor cu privire la canonul VT (39 cărți),
Ieronim a adăugat traducerii sale și unele din cărțile conținute doar în LXX, datorită autorității
pe care o avea aceasta în Biserică. Graba și lipsa de convingere cu care a lucrat la traducerea
acestora se observă și din calitatea inferioară a traducerii lor în comparație cu cele traduse din
ebraică. Altfel traducerea lui Ieronim este foarte bună, deosebit de fidelă originalului. Ea a
fost apreciată pentru calitățile sale și s-a impus cu trecerea timpului, înlocuind toate celelalte
traduceri latine vechi. Datorită răspândirii și popularității ei în toate bisericile Apusului ea a
fost denumită ulterior „Vulgata” (’vulgus’-popor în latină). Sinodul din Trident (1546)
declară Vulgata ca text oficial al Bisericii Roman-Catolice.
|