Și tu, femeie care ți-ai pierdut bărbatul, de ce plângi? Nu cumva pentru că ți-ai pierdut ocrotitorul și ai rămas singură pe lume? Niciodată să nu spui așa ceva. Căci nu L-ai pierdut pe Dumnezeu, Care este ocrotitorul nostru, al tuturor. De vreme ce-L ai ca ajutor pe Dumnezeu, n-ai nevoie de nimeni altul. Nu cumva atunci când soțul tău trăia nu tot Dumnezeu era Cel care vi le dădea pe toate? Așa să te gândești, și să spui precum David: „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Psalmi 26, 1). De-acum Acesta, „Părinte al orfanilor și judecător al văduvelor” (Psalmi 67, 5), îți va purta de grijă mai mult decât ți-a purtat mai înainte.
Nu cumva, dimpotrivă, a fost bun? Și în cazul acesta trebuie să te bucuri, pentru că a murit „ca nu cumva răutatea să-i strâmbe înțelepciunea, ca nu cumva înșelarea să-i amăgească sufletul” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 11). Nu cumva era tânăr? Chiar și pentru aceasta să-I mulțumești lui Dumnezeu și să-L slăvești, fiindcă l-a luat lângă Dânsul. Așa cum pe cei care merg să primească vreun rang, îi conducem cu bucurie și mulțumire, la fel trebuie să ne luăm rămas bun și de la cei care pleacă din viața aceasta, pentru că se duc aproape de Dumnezeu, unde vor primi mare cinstire și fericire.
Nu spun, desigur, că nu trebuie să ne pară rău pentru despărțirea de persoanele dragi nouă, care mor, dar să nu ne întristăm mai mult decât trebuie. Căci ne vom mângâia destul dacă ne gândim că omul pe care l-am pierdut era muritor, ca noi toți. Dacă ne revoltăm nu arătăm altceva decât faptul că cerem lucruri care nu se potrivesc cu firea omenească. Te-ai născut om, prin urmare muritor. De ce suferi pentru ceva atât de firesc, cum este moartea? Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre intampinarea mortii.
Mie personal mi se par foarte aspre aceste cuvinte ale Sfantului Ioan Gura de Aur. Si oricat as vrea sa accept nu pot . Mereu ma intreb de ce ? De ce sa Ii multumesc Lui Dumnzeu sau cum sa Ii multumesc ca sotul e mort? Cum sa ma bucur?
Mai spune ca devreme ce il am pe Dumnezeu nu imi trebuie pe nimeni altul? Atunci ma intreb de ce a mai lasat taina casatoriei? Si iarasi spune ca ne vom mangaia destul ca omul pe care l-am pierdutr era muritor. Nu am nici o mangaiere si nici un raspuns , ma doare foarte tare, mai ales ca a fost atat de tanar . Am incercat inainte si dupa casatorie sa tinem randuiala data de biserica si Dumnezeu ca sa ne fie bine , si ce folos? Uneori in disperarea mea imi zic poate ca era biine sa duc o viata necumpatata si nu mi se intampla asa pentru ca na pe aia rai nu ii ia Dumnezeu. Dar iarasi ce folos, ca mai tarziu sau mai devreme imi primeam sau urma sa imi primesc rasplata poate nu aici dar dincolo sigur.
Cum pot accepta ca Dumnezeu asa a vrut? Ca Dumnezeu mi-a ingaduit un rau atat de mare anumit, caci toate se fac cu ingaduinta Lui prin urmare si boala i-a fost randuita tot de Dumnezeu ca astfel sa se sfarseasca din aceasta viata.
Sotul meu a fost un om cu multa credinta tare, foarte puternica, un exemplu pentru toti o pilda de urmat, si poate Dumnezeu il va mantui dar durerea este prea mare sa pot accepta sau sa ma pot mangaia cu astfel de ganduri. A suferit foarte mult chiar daca i-a fost scurta dar niciodata nu a cartit oricat de greu i-ar fi fost avea nadejde in Domnul . Si in viata cand era sanatos la orice necaz fie el cat de mare imi spunea pasiv si vesel: ai incredere in Dumnezeu si va fi bine. Eu inca nu am ajuns la nivelul lui acum cu atat mai mult decad in fata lui Dumnezeu prin razvratire. Ar trebui sa ma gandesc sau sa ma bucur ca l-a luat Dumnezeu atat de devreme sa numai pacatuiasca si ca a vrut sa ii daruiasca un rang deosebit, nici asa nu pot sa ma mangai si nu pot accepta.
mereu ajung la intrebarea : Dece?