[CalmDown]

Discutam, în urmă cu ani, cu un baptist, de altfel, un tip onorabil și agreabil (baptiștii – frați apropiați penticostalilor, nu-i așa? ), despre infuzia de liberalism american în muzica și comportamentul neoprotestant. Și n-am ajuns decât la concluzia că ASTA E: rock 'n' roll-ul și muzica baptistă au, din păcate, multe lucuri în comun și că (amândoi am fost de acord) nu trebuie să urli în gura mare „Jesus, my love” ca El să te și audă. Poți să te rogi și pe un ton liniștit și calm, poți să cânți muzică creștinească fără a sări ca un țap sau, mai rău, ca Ozzy Osborne (satanistul, declarat sau nu). Nu știu cum sunt penticostalii din Constanța, dar îi știu pe cei din zona mea: maeștri în acordeoane și manele (a propos, nu înțelegeți greșit: am prieteni dragi printre ei, singurul meu regret e că nu sunt ortodocși).
Din acest motiv, nu am fost niciodată prea atras de cultul penticostal. Sunt un om al păcii, liniștii și al comuniunii echilibrate cu frații întru Hristos. De aceea, muzica psaltică bizantină (și mă bucur că înțelegeți prin bizantinism doar ceea ce vă spune DEX-ul) îmi creează o stare de împărtășire reală cu Dumnezeu și mă îndeamnă spre rugăciune. Nu același lucru l-aș putea afirma despre muzica rock și cea populară (de manele, gen subcultural originar dintr-un mediu infracțional, dați-mi voie să nu mai vorbesc).
Și ca un fapt divers: eram cândva un ascultător fidel al celor de la Queen până în momentul în care am aflat cu stupoare că solistul (F. Mercury) e homosexual. Astăzi, nu mai vreau să le ascult muzica.
Din punctul meu de vedere, orice valori, credințe și atitudini am avea nu trebuie să contravină spiritului creștin și Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Fiecare clipă a vieții noastre trebuie să fie guvernată de Iisus Hristos și fiecare gest și act al nostru trebuie să exprime, în măsura posibilităților noastre omenești, credința în Dumnezeu Cel în Treime Slăvit (și penticostalii acceptă dogma trinității, nu-i așa?)

Părerea mea subiectivă: aveți mult de lucrat la formele artistice de exprimare a credinței, care, de altfel, sunt bune dacă vin din dorință sinceră și nu din dorința de a ne preaslăvi eu-rile. Să nu uităm cine merită totuși închinăciunile noastre.

Și acum, o întrebare sinceră, subiectivă și afectivă: spuneți-mi, domnul meu, cum experiați comuniunea cu Dumnezeu și Iisus Hristos în gălăgia ce se creează, la un moment dat, în bisericile penticostale, când toți vorbesc și se roagă concomitent?