[mariamargareta]

234. „Atotputernicul de la Pucioasa” strigă disperat după ajutor (I)



Motto: O, ajută-Mă să am nădejde în tine, poporul Meu! [...] Ajută-Mă pe Mine, nu pe tine, tată, că numai aşa Mă poţi ajuta! Ajută-Mă să fiu pe pământ cu tine, poporul Meu, şi mereu, mereu să fiu, [...] căci Eu sunt cu tine cuvânt pe pământ, însoţit de taina cerului sfânt şi cuvintez şi-ţi spun: ajută-Mă, fiule, ajută-Mă, poporul Meu, căci Eu, Domnul, pentru slava Mea şi pentru biruinţa ei cea mare te-am zidit şi te-am iubit. (Citat din „Cuvântul Pucios” din data de 07-07-2010)



După o neexplicată pauză de o lună, liderii pucioşi vin cu un „Cuvânt” proaspăt, adaptat vremurilor pe care le trăim. Subiectul la ordinea zilei pare a fi necontenita revărsare din cer a ploilor şi a apelor pluviale pe pământ, care au adus suferinţă, disperare, pierderi materiale şi omeneşti, în majoritatea judeţelor ţării. Şi pentru toate acestea, liderii pucioşi propun o insolită explicaţie: Dumnezeu îi pedepseşte pe români că n-au vrut să asculte de „Cuvântul de la Pucioasa”. Alte cauze se pare că nu există. Faptul că dictatorii comunişti au distrus bălţile Dunării (Suhaia, Nedeia, Potelu, Greaca, şi mai ales imensele bălţi ale Ialomiţei şi ale Brăilei, cu motivaţia stupidă că „le-au redat agriculturii” – deşi ele fuseseră folosite din veac numai şi numai pentru pescuit), în care Dunărea se revărsa în voie atunci când îi venea sorocul ei să nască inundaţii, nu mai are nici o importanţă. Faptul că românii au irosit banii publici pe autoturismele de lux ale „demnitarilor” lor şi pe alte blestemăţii, distracţii, sau „vizite de lucru” făcute de oficiali la capătul pământului, în loc să facă cu ei diguri, pasaje denivelate şi autostrăzi, iarăşi nu mai are nici o importanţă. Faptul că au fost distruse sistemele de irigaţii, care puteau fi folosite la o adică şi ca supapă pentru surplusul de apă, iarăşi nu mai are nici o importanţă. Faptul că în ultimii 20 de ani s-au construit haotic case, vile şi hambare în vârful munţilor, prin păduri şi prin văi, inclusiv în zone cunoscute ca fiind inundabile, iar nu mai are nici o importanţă. Are importanţă doar atât: faptul că românii se încăpăţânează să ignore secta de la Pucioasa, „Dumnezeul” ei şi învăţăturile ei, rămânând pe mai departe ataşaţi de biserica strămoşească.
Şi pentru că lucrurile sunt aparent fără ieşire, liderii pucioşi strigă după ajutor pentru „Dumnezeul” lor. Supuşii lor sunt ultima speranţă, ultimul ajutor, dar să nu se mai ajute pe sine, ci „să-I sară în ajutor lui Dumnezeu”, pentru ca lucrurile să aibă şanse să se îndrepte şi apoi să meargă ceva mai bine. Numai de nu s-ar răzvrăti şi puţinii care au mai rămas, după modelul celor dinaintea lor, care au preferat să fugă unde văd cu ochii de „raiul” pucios!
Dar „Dumnezeul” Pucioasei nu poate fi primit oricum, ci numai şi numai prin intermediul celor „trimişi” ( liderii pucioşi), singura verigă de legătură între om şi acest „Dumnezeu” original, care Se anunţă pe Sine a fi un Hristos fără trup, dar vorbitor cu duhul:

„Mă fac cu dor cuvânt între cer şi pământ, că a tăcut o vreme cuvântul Meu, şi plânge văzduhul după glasul Meu, şi s-a învăţat toată facerea să se hrănească din cuvântul Meu cel din zilele acestea, şi toate Mă au de stăpân al lor şi Îmi slujesc cu credincioşie, dar mai mult decât toate acestea ar fi să Mă aibă omul de Stăpân. El însă nu s-a deprins să-i fie Dumnezeu stăpân şi de aceea nu-L primeşte şi nu-L aşteaptă prin cei trimişi de Dumnezeu la el.” (Citat din „Cuvântul Pucios” din data de 07-07-2010)

Principala nemulţumire a liderilor pucioşi este faptul că scrierile lor nu sunt recunoscute ca scrieri canonice, „prooroceşti” (adică, „venite de la Dumnezeu”), aşa cum au fost alte scrieri din vechime, care au ajuns cu timpul să fie recunoscute şi incluse în canonul biblic. Cei care se împotrivesc inovaţiilor pucioşeşti sunt acuzaţi că ignoră pur şi simplu, „cu obrăznicie”, posibilitatea şi dreptul lui Dumnezeu de a vorbi prin prooroci, aşa cum El a mai făcut-o şi înainte. De aceea, stihiile cerului se supără pe oameni şi sunt trimise ca să-i pedepsească pe cei „necredincioşi”:

„O, Mă stăpâneşte cu obrăznicie omul şi pune oprire cuvântului Meu de azi şi se face stăpân peste Dumnezeu şi peste pământ şi peste cuvântul facerii a toate, căci Eu sunt mereu, mereu Dumnezeu Făcătorul a toate câte sunt şi vor fi, şi pe toate le lucrez cu cuvântul. O, nu Mă împiedic Eu în om şi în îngâmfarea lui cea până la scaunul lui Dumnezeu, dar Mă doare de la el şi de la încăpăţânarea lui, căci Eu îi trimit cuvânt de împlinit, dar el se ascunde pe pământ ca să nu ia parte la cuvântul Meu şi să-l lucreze, şi dacă el nu vrea să asculte, se supără pe el facerea Mea, stihiile, care Mă ascultă şi suspină de durerea Mea cea de la om şi se ridică împotriva omului slugile Mele.” (Citat din „Cuvântul Pucios” din data de 07-07-2010)

În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Cei care contestă „proorocile” de la Pucioasa nu o fac dintr-o respingere a priori a fenomenului proorocesc, ca şi când acesta ar fi din principiu desuet sau caduc, ci în urma constatării temeinice că „profeţiile” pucioşeşti conţin contradicţii grave cu învăţăturile Sfintelor Scripturi, iar o bună parte dintre ele s-au dovedit a fi lipsite de fireasca împlinire care le-a fost prezisă.