În prealabil postat de dalia11
Mentalitatea asta de "nu il lasa pentru ca altul poate fi mai rau de atat"...mi se pare o minciunica pe care foarte multe femei si-o spun lor insele.De ce?
Pentru ca sunt dependente,nesigure pe ele si se tem de faptul ca schimbarea le-ar face sa iasa din zona de comfort,de aparenta siguranta pe care o da traiul alaturi de un partener.
Asa se explica,printre altele, cum atatea femei abuzate psihologic,verbal sau chiar fizic continua sa isi petreaca traiul amar alaturi de abuzator.
Abuzul emotional nu lasa urme vizibile precum cel fizic,insa ranile lui sunt mult mai adanci si se vindeca greu.
Tot ce vom pune mai presus de Dumnezeu vom pierde,iar atunci cand ne lasam abuzati astfel de un om pana ajungem sa nu mai functionam normal si sa ne distrugem pe noi,asta facem,pentru ca Dumnezeu ne-a creat in cu totul alte scopuri si ne-a dat in acelasi timp posibilitatea sa alegem.
Draga Heaven, am fost surprinsa placuta de comentariul tau, deoarece ai prezentat exact motivele pt care unele femei nu divorteaza, chiar daca sufera diverse abuzuri. Si eu ma regasesc in aceasta descriere. Am suportat toate tipurile de abuzuri, nu am divortat din motivele prezentate de tine anterior, dar sunt separata de el de 2 ani, desi inca locuim impreuna. In urma unui abuz fizic foarte grav, de fata cu fratii lui, din care am scapat cu viata la interventia fratelui lui, am spus ca divortez. Imi era rusine de ceea ce mi-a facut fata de rudele lui. Dupa un timp, m-am gandit la impacare de dragul copiilor, la indemnul parintilor, al preotului etc. Surpriza: el nu mai vroia pt. ca l-am facut de rusine in fata fratilor, spunand ca divortez. La acea concluzie ajunsese dupa o vizita de o saptamana la frati. Mi-a mai spus niste vorbe care m-au ranit mult, mult mai tare decat pumnii primiti atunci. Am crezut ca viata mea se termina, ca nu mai gasesc busola. Am plans 3 zile continuu. Am inceput sa merg la Biserica la Sfanta Liturghie, la masluri, in pelerinaje, am facut chiar Maslu in casa la care nu am fost prezenta decat eu, deoarece si pe copii i-a indepartat de mine. Zicea ca ii va lua el, pt. ca are mai multi bani decat mine, care sunt bugetara. Toate acestea le-am facut cu scopul de a-mi recupera familia. Treptat, mi-am revenit sufleteste, am cunoscut bucurii duhovnicesti de care eram complet straina inainte, copiii s-au reapropiat de mine, intr-un cuvant, viata mea s-a schimbat in bine. Am devenit alt om, evident mai bun decat eram inainte, lucru sesizat de multi. Pe masura ce ma rugam mai mult si mergeam la Biserica realizam ca acea relatie nu era potrivita pt. mine. Asa cum ai spus tu, il pusesem inainte pe el mai presus de Dumnezeu. Viata mea era inchinata lui, faceam ce ii placea, nu cumva sa se supere, nu ma puteam intalni cu o prietena, nu putea sa vina nimeni la mine fara sa comenteze, nu aveam nici dreptul sa ma iut la televizor la ce vroiam. El alegea pt. mine. Permanent imi spunea ca face totul mai bine ca mine, mereu facea comparatii in favoarea lui, nu comunicam sincer, deschis, asa cum ar trebui sa o faca sotii. Imi spunea, daca deschideam un subiect sa lamuresc ceva, ca eu am "o problema". Si ma facuse sa cred ca eu chiar am probleme si el este fara greseala, asa cum sustinea.
Acum ,ma simt un om liber, in sensul bun al cuvantului. Chiar prezenta pe acest forum este o dovada. Merg la Biserica si in pelerinaje cand vreau, mi-am facut prieteni oameni de calitate cu care sa pot discuta sincer, mi-am schimbat in bine relatia cu parintii mei, care suferea tot din cauza lui, si, mai important decat toate este schimbarea mea dpdv duhovnicesc. Am mai reusit sa ma cunosc mai bine, sa-mi descopar niste aptitudini si limite pe care nu le cunosteam inainte. Mi-am asumat suferinta, intelegand ca pentru pacatele mele mi s-a intamplat tot. Nu ma gandesc la alta relatie, nu caut pe altcineva. L-am descoperit la Dumnezeu si imi este suficient. Singura mea problema acum este ca stam sub acelasi acoperis, dar nu schimbam nicio vorba. Am incercat de cateva ori sa vb cu el, dar nici nu se uita la mine. Mi-am cerut si iertare de la el la indemnul duhovnicului, dar degeaba. Incerc sa nu ma las afectata de acest lucru. Am inteles ca problema e la el: imaturitate afectiva, frustrari mari din copilarie, sentimente de inferioritate. Rezolvarea definitiva a problemei o astept cu speranta tot de la bunul Dumnezeu. Ceea ce am invatat este ca despartirea nu este intotdeauna o tragedie, ca se poate folosi momentul pentru a face ceva pt. sufletul tau si al celor dragi tie, ca Dumnezeu a ingaduit aceasta suferinta cu scopul de a ne apropia mai mult de El.
|