[mariamargareta]

236. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de preotul Cloşcă Ciprian Marius

Într-o carte de anvergură intitulată Ortodoxia şi noile mişcări religioase, scrisă de preotul Cloşcă Ciprian Marius, autorul îi rezervă un capitol special sectei pucioşilor, intitulat “Biserica Noului Ierusalim”.
Cu părere de rău trebuie să constatăm că intoxicarea mediatică a liderilor pucioşi, combinată cu superficialitatea cercetătorului prelat, au dus la o prezentare puternic deformată a fenomenelor neo-ierusalemitene în această carte. Liderii pucioşi şi-au atins şi prin el ţinta: aceea de a ascunde sub o perdea de fum nocivitatea anti-ortodoxă a ideologiei lor. Ca mai toţi ziariştii vremii, dornici de senzaţie, şi autorul acestei cărţi s-a împiedicat doar de vârful aisbergului, zugrăvind în culori vii doar aspectele formale, tragi-comice, ale unei secte care în esenţă este extrem de periculoasă.
Încă de la început, preotul Cloşcă se îndulceşte cu descrieri superficiale, creionate cu tuşe îngroşate de senzaţional, dar pe alocuri profund eronate. Vom reproduce spre exemplificare câteva citate din însăilările sfinţiei sale, marcând prin observaţii punctuale toate poziţiile noastre divergente:

VII.4. BISERICA NOULUI IERUSALIM
“În România, o biserică ivită pe la începutul anilor 1990, în formă circulară, de lotus, dezvolta tema milenarismului. (Observaţia 1.: Autorul apropie până la o neavenită confuzie două aspecte complet diferite care definesc termenul de “biserică”: biserica luată ca lăcaş de cult şi biserica luată ca instituţie ecleziastică. Biserica luată ca lăcaş de cult, deşi este descrisă aici ca fiind “în formă circulară, de lotus” este departe de a fi circulară, îndată ce amprenta ei la sol este un poligon cu douăsprezece laturi, care sugerează o formă de cruce. În orice caz, ea a fost zidită din temelii în anul 1991 şi în această calitate n-avea cum să “dezvolte tema milenarismului”. Există însă şi o Biserică instituţional-schismatică, organizată la Pucioasa după ianuarie 1993 pe scheletul unor “mişcări” fundamentaliste ortodoxe [născute la rândul lor prin anii ’50 ai secolului trecut şi care se îngemănau la modul relativ, optimist şi idealist cu unele familii din “Oastea Domnului”], care şi-a luat numele de “Biserica Noul Ierusalim” şi care a promovat o doctrină apropiată de milenarism, dar căruia i-a adus modificări ideologice importante. Această Biserică de fapt nici nu este o Biserică propriu-zisă, îndată ce nu a primit nici o recunoaştere în acest sens de la vreuna dintre Bisericile Ortodoxe surori, ci este doar o sectă pseudo-ortodoxă schismatică şi ostilă Bisericii Ortodoxe Române) Este vorba despre Biserica Noului Ierusalim, întemeiată de pictorul Marian Zidaru. (Observaţia 2.: Acesta este deja un fals istoric dovedit, rod al intoxicaţiei mediatice ale adevăraţilor lideri ai sectei, iar autorul cărţii este inconştient de faptul că se face vector involuntar al intereselor lor obscure, prin care au urmărit cu dibăcie promovarea artistului Marian Zidaru ca lider şi figură mediatică şi aparent harismatică, în timp ce Zidaru era de fapt marioneta lor. Biserica “Noul Ierusalim” [şi nu Biserica Noului Ierusalim, căci nu există vreun Ierusalim nou la Pucioasa], în structura ei actuală, a fost întemeiată, condusă, dezvoltată şi diversificată de către adevăraţii lideri ai sectei pucioşilor, pe numele lor Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu ) Acesta se consideră şi este considerat, de membrii grupării, drept un iluminat, dirijat de Duhul Sfânt de 20 de ani. (Observaţia 3.: Evident că Zidaru s-a străduit să joace cât mai bine rolul care i s-a trasat de către liderii pucioşi, el fiind în habotnicia sa [ abil speculată de liderii pucioşi], convins că-L serveşte cu conştiinciozitate, dăruire şi zel, pe Însuşi Bunul Dumnezeu. În realitate, el servea [fără să-şi dea seama] exclusiv interesele liderilor, drapate cu un idealism religios militant şi agresiv) El lucrează prin inspiraţie divină şi îşi numeşte producţia “lucrare divină”. (Observaţia 4.: Zidaru era un artist idealist, ca atare putea trece cu uşurinţă de la idee la suportul ei, adică la materie. Zidaru era un meşteşugar muncitor, care-şi iubea meseria, înţelegând să facă din ea o transpunere artistică a realităţii transcendentale, şi nu un teatru de păpuşi destinat aplauzelor din bâlciuri. De aceea el şi-a impus să creadă că tot ceea ce face cu mâinile va trebui să fie în concordaţă cu mesajul biblic şi să-i servească lui Dumnezeu, ca mesager al materiei care vorbeşte în numele lui Dumnezeu. Inspiraţia lui venea din două surse aparent compatibile: Biblia, şi ceea ce liderii lui l-au inoculat să creadă că este Noua Biblie: “Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa”. Acesta este motivul care l-a făcut pe Zidaru să creadă că imaginaţia lui şi lucrul mâinilor lui sunt de inspiraţie divină. Cât priveşte “lucrarea divină”, sintagma aceasta nu i se potriveşte, deoarece ea era consacrată de pucioşi aşa-zisei “coborâri a Cuvântului” peste liderii pucioşi auto-investiţi ca “prooroci” ai lui Hristos) Această misiune divină transmisă prin artă datează de la prima sa călătorie în Occident, în 1984. (Observaţia 5.: Inexact. Evenimentul amintit aici a însemnat cu totul altceva: trecerea artistului de la statutul de om “indiferent religios” la statutul de “simpatizant creştin”. Au urmat câţiva ani de ucenicie în creştinism, parte din ei făcuţi pe lângă preotul Nerva Florea de la Ghelari, un preot providenţial, dăruit misiunii sale, care i-a trezit gustul trăirii ascetice şi al zidirii de biserici. Întâlnirea nefastă cu predicatorii pucioşi, plecaţi în misiuni prozelitiste prin toată ţara [inclusiv la Ghelari], i-au schimbat complet viaţa. Aceasta s-a făcut însă ceva mai târziu, iar după moartea părintelui Florea [19 iunie 1990], atracţia “sfinţeniei pucioşeşti” i-a purtat paşii definitiv spre Pucioasa) “Convertirea sa ar fi avut loc în piaţa San Marco din Veneţia. (Observaţia 6.:Convertirea la creştinism, da, aşa cum am mai spus; dar nu convertirea la pucioşism, care vine abia după 1990) Înainte de aceasta, artistul ar fi avut, după cum afirmă, premoniţii apocaliptice exprimate în ciclul său de miei cu şapte ochi şi şapte coarne. (Observaţia 7.: Fie este vorba de o transpunere involuntară în materie a lecturilor sale entuziaste, de începător, din Biblie, fie este o simplă coincidenţă ideatică, artiştii fiind prin natura profesiei nişte idealişti. În acest caz, după trecerea timpului, motivaţia iniţială se estompează treptat şi mobilul de altădată este reformulat de la sine în tiparele momentului)
După trei ani petrecuţi cu soţia sa, de asemenea sculptor, lângă o biserică şi lângă un duhovnic dintr-un orăşel din Transilvania, adoptând un rit riguros de mănăstire, Marian Zidaru a întâlnit grupul iluminaţilor de la Pucioasa- Dâmboviţa. (Observaţia 8.:Orăşelul din Transilvania era Ghelari, iar duhovnicul era preotul Nerva Florea. Viaţa mănăstirească se rezuma la ascultarea de îndemnurile duhovniceşti ale părintelui Florea şi la sărăcia [nu de bunăvoie, ci de nevoie] impusă de puţinătatea banilor primiţi pe munca lor. Adesea mâncau doar ciuperci culese de ei din pădure, şi aşa s-au învăţat şi cu dulceaţa postului. Nu Zidarii i-au întâlnit pe pucioşi, ci pucioşii i-au întâlnit şi i-au “pescuit” pe Zidari, în pelerinajele lor cu scop prozelitist) Acolo, de 40 de ani, un grup de credincioşi se simte în contact direct cu Dumnezeu. (Observaţia 9.: Afirmaţia aceasta este atât de netă, încât dă impresia că este însuşită deplin de autorul ei. Totuşi, ar trebui nuanţat ceva: “contactul direct” se rezumă la pretenţia unei “proorociţe” că vorbeşte cu gura ei în numele Domnului. Nimeni din grupul respectiv nu L-a auzit vreodată pe Dumnezeu vorbind, ci au auzit doar vocea unor oameni, binecunoscuţi lor de ani de zile, dar care se pretind a fi “prooroci”) Ei au “sanctificat-o” deja pe prima clarvăzătoare, Virginia Tudorache, ale cărei oseminte ar fi devenit făcătoare de minuni. (Observaţia 10.:”Sanctificarea” Virginiei Tudorache-Stoica a constat din două etape: Mai întâi, “ucenicii”i-au construit o biografie edulcorată, înţesată cu “minuni”, şi un Acatist [copiat din greu după Acatistul Maicii Domnului], pe a cărui construcţie se roagă ei la “sfânta Virginia”, ca la oricare alt sfânt din calendar. Apoi, au inventat o colaborare stabilă cu duhul celei plecate în lumea drepţilor, prin care “duhul Verginicăi” este chemat şi le vorbeşte pucioşilor din cer , prin “telefonul duhovnicesc”, monologând în numele lui Dumnezeu şi legând astfel pe mai departe firul “proorociei” care păstrează continuitatea “Cuvântului lui Dumnezeu dela Pucioasa”
Mirajul sfinţeniei este atât de molipsitor, încât preotul Cloşcă se trezeşte supralicitând şi clasând fără echivoc oasele Verginicăi drept “făcătoare de minuni”. Asta în timp ce pucioşii înşişi n-au vorbit niciodată despre vreo minune făcută de “moaştele” Verginicăi, în afară de o indescriptibilă şi insesizabilă senzaţie de mireasmă care s-ar fi ridicat de pe fundul coşciugului, umplând cimitirul satului, atunci când i s-a făcut dezgroparea de 7 ani )

- va urma -