În prealabil postat de george.marian
Monahul Paisie
***
„Odată[5], povestește Starețul, au venit la coliba mea doi catolici. Unul dintre ei mi-a spus:
- Hai să spunem „Tatăl nostru”!
- Ca să spunem împreună, trebuie mai întâi să avem aceeași învățătură. Dar între noi și voi este o prăpastie mare.
Apoi mi-a spus:
- Dar ce, numai ortodocșii sunt aproape de Dumnezeu și numai ei se vor mântui? Dumnezeu este cu toată lumea.
- Bine, dar tu poți să-mi spui câtă lume este aproape de Dumnezeu? Așadar, există diferențe între noi. Firește, suntem copiii legitimi ai unui singur Părinte, dar unii locuiesc în casă, iar alții rătăcesc pe afară.
- Să arătăm dragoste, mi-a spus după aceea.
- Astăzi dragostea pătimașă [păcatul] a devenit modă, le-am zis.
- Și asta este cuprins în dragoste, mi-au spus iarăși.
- Toți vorbesc despre dragoste, pace și armonie, dar toți aceștia sunt dezbinați, atât în ei înșiși, cât și în relațiile cu ceilalți. De aceea pregătesc bombe din ce în ce mai mari.” (Paisie Aghioritul)
Unitatea Bisericii sau Ecumenismul intre adevar si erezie
(Pr. Constantin Coman, „Biblia in Biserica – eseuri pe teme biblice”, Ed. Bizantina, Bucuresti, 1997, pag. 64-70)
sursa manastirea Saraca
In primul mileniu de existenta, Biserica a reusit sa-si pastreze unitatea in ciuda multor framantari si a multor erezii cu care s-a confruntat. Acest lucru s-a reusit printr-o lupta acerba pentru pastrarea invataturii crestine adevarate si a vietii crestine asa cum fusesera lasate de Mantuitorul Hristos prin Sfintii Apostoli. Sub presiunea istoriei, a lumescului, in secolul al XI-lea se produce prima ruptura in trupul Bisericii celei una: desprinderea Bisericii occidentale, cu centrul la Roma, de Biserica rasariteana, cu centrul la Constantinopol. Secolul al XVI-lea a adus cu sine Reforma, cea de a doua mare schisma, de data aceasta in trupul Bisericii occidentale. Au luat astfel nastere Bisericile protestante, care validau principiul autoritatii individuale si directe in materie de credinta si invatatura crestina, introducand in istoria crestinismului germenele divizarii la nesfarsit. De la cele cateva Biserici iesite din Refoma s-a ajuns la cateva mii de confesiuni si secte crestine, unele asa de indepartate de crezul initial, incat nu-si mai pot justifica acest atribut.
Crestinii au avut intotdeauna constiinta responsabilitatii lor fata de nefirescul starii de dezbinare. De aceea, in decursul istoriei nu au incetat incercarile de unire. Secolul nostru a marcat, insa, o intensificare fara precedent a eforturilor crestinilor pentru restabilirea unitatii. S-a creat un spirit ecumenic, apoi o miscare ecumenica. Foarte repede, aceste eforturi s-au materializat in crearea de organisme crestine internationale, regionale si locale sau in institutionalizarea dialogurilor bi- sau multilaterale. Toata lumea stie de existenta Consiliului Ecumenic al Bisericilor, infiintat in 1948, de Conferinta Bisericilor Europene, infiintata in 1959, de existenta Consiliilor Ecumenice nationale sau a Conferintelor Interconfesionale. Lucrurile aveau să avanseze si in spatiul relatiilor dintre ortodocsi si catolici. In 1965, Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului si Papa Paul al VI-lea ridicau concomitent anatemele aruncate reciproc in 1054, pentru ca in 1980 sa debuteze dialogul teologic oficial intre cele doua Biserici.
Frecventa dialogurilor, a intalnirilor intercrestine din ultimii cincizeci de ani si mai bine a fost si continua sa fie atat de mare, incat pe drept cuvant secolul al XX-lea a fost numit „secolul ecumenismului”. Unitatea tuturor crestinilor este un deziderat declarat al tuturor Bisericilor si confesiunilor crestine, constiente de imperativul si adevarul poruncii dumnezeiesti „ca toti sa fie una”. Cu toate acestea, nu s-ar putea spune ca s-au inregistrat progrese evidente in directia realizarii unitatii. Parerile sunt, desigur, impartite: unii sustin ca rezultatele sunt datatoare de speranta, altii considera ca ecumenismul, in forma in care s-a desfasurat pana acum, este nu numai un esec, dar mai mult decat atat, o noua mare ratacire a lumii crestine.
Inceputul schismelor a fost aceasta „dezlipire” de Hristos, Dumnezeu-Omul, si inchidere in propria lume, in propriul univers, cu riscul asfixierii, reprezentand pe plan eclesial pacatul protoparintilor, acela al implinirii prin propriile forte. Singura salvare de la asfixiere s-a considerat a fi evadarea din aceasta lume inchisa, creand o alta noua, condamnata insa la nesfarsit aceleiasi asfixieri si aceleasi evadari, intrucat se incapataneaza sa se considere suficienta siesi si sa-si caute resortul subzistentei in sine.
Catolicismul nu a putut renunta la alimentarea dintr-o putere dumnezeiască, dar, deoarece nu mai putea concepe ca posibila comunicarea reala prezenta cu Dumnezeu, a descoperit o modalitate de a include acest izvor in limitele creatiei, vorbind despre harul dumnezeiesc creat, gratia creata. Acest har creat lasat de Hristos Bisericii asigura legatura orizontala cu Hristos cel istoric; de aici si necesitatea de a-si fundamenta primatul papal pe pretinsa investire a Sfantului Petru si a tuturor urmasilor acestuia in fruntea Bisericii universale.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: ::::::::::::::::::::::::::::::::
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!
|