Citat:
În prealabil postat de OmuBun
Cred ca rugaciunea inimii nu-i este la indemana oricui. Sau cel putin asa vad eu lucrurile. Pentru un familist, prins in jocul destinelor, avand responsabilitati si griji fata de copii, scopuri precise si principii... mercantile, gandul de a te desavarsi in rugaciunea inimii este un punct de vedere egoist, privit din exterior. Este ca si cum nu ti-ar mai pasa de nimic si te-ai preocupa doar de tine si de propria mantuire.
Faptul ca am ascultat "Pelerinul rus" de zeci si zeci de ori (cel putin unele dintre cele 8 CD-uri) m-a determinat sa incerc si eu, intr-o doara sa vad ce-o sa fie. Mult timp imi parea firesc totul si nimic deosebit nu se intrevedea. Au trecut cateva luni, dar nu pot sa spun ca incercam in fiecare zi, ci din cand in cand, daca si cand imi aminteam. Dar saptamana trecuta, dupa ce ascultasem si alte inregistrari cu totul deosebite, eram intr-o stare mai... aparte si m-am apucat din nou, in timp ce ma indeletniceam cu o treaba prin gospodarie. (Apropos: atunci cand faceti lucruri repetetative, cred ca e foarte indicat sa va folositi de aceasta rugaciune, astfel incat fiecare gest al activitatii respective sa fie insotit de rostirea ei). Eram singur si nimic nu parea sa ma tulbure. Dupa nici 10 minute am ajuns intr-un punct cand eram gata sa izbucnesc in plans fara nici un motiv si m-am speriat rau. Parca mintea nu voia sa ma mai asculte la fel ca pana atunci, ci se ducea invariabil catre directii pe care, cel putin pe moment, nu le mai puteam controla. Imi tremurau genunchii si o neliniste ciudata imi cuprinsese intreaga fiinta. De-atunci n-am mai incercat si nici nu stiu daca trebuie sa mai incerc pana nu voi avea o discutie cu duhovnicul sau cu Parintele Ciprian de la Sihastrie.
Intr-adevar, cine doreste sa experimenteze, dupa ce primeste binecuvantarea preotului duhovnic, trebuie sa puna accentul pe miluieste-ma si pe pacatosul. Tin minte ca in acele momente constientizam profund starea mea de pacatosenie si umilinta, iar cu fiecare "miluieste-ma", simteam ca se desavarseste rugaciunea in sine. Pacat insa ca nu am fost in stare sa-mi stapanesc teama si panica. Sau poate ca asa e mai bine, fiindca oricum nu aveam binecuvantarea si nici nu eram cu adevarat pregatit, eu mai degraba incercand sa "tatonez" ca sa vad daca se intampla ceva.
Toata aceasta istorisire n-am spus-o pentru a arata altora cat de departe am ajuns eu, ci pentru a veni in intampinarea celor care vor sa afle din experientele celorlalti. Sunt convins ca cei care reusesc cu adevarat sa ajunga sa traiasca apogeul acestei rugaciuni, nu vor dori niciodata sa vorbeasca despre asta decat cu cel de la care a primit binecuvantarea.
Si totusi... e greu sa impaci viata de mirean familist cu indemnul "Rugati-va neincetat!" Iar daca nu ai in familie pe cineva care sa te inteleaga si sa fie in acelasi acord cu sufletul tau, cu atat mai greu!
|
E gresit sa crezi ca in lume fiind poti sa te rogi necontenit. Insa poti rosti aceasta rugaciune din cand in cand, chiar si putin. Ori noi suntem tentati sa oscilam spre extreme, adica ori tot timpul, ori deloc. Trebuie echilibru si aici...
Eu o am ca si canon, insa numai cand imi aduc aminte. Duhovnicul nu mi-a zis sa o lipesc de respiratie, nu m-a invatat nici o tehnica.
Asa ca mai bine si putin decat deloc. Si nu uitati versiunea completa:
"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu Celui viu,
pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!" Deci:
- nu pentru rugaciunile noastre, ci pentru puternica mijlocire a Preasfintei
- nu pe mine - egoistul, ci pe noi - Biserica! Si aceasta rugaciune trebuie sa fie comuna chiar daca se face in particular.