de Olimpia Sava
SFÂNTUL MĂRITUL PROOROC ILIE TESVITEANUL 20 IULIE
Sfântu-acesta se năștea
Când peste evrei domnea
Regele Ahab, din tată
Preot legii de-altădată,
În cetatea Tezve, care
E la mică depărtare
De Iordan. Au mai trecut
Până când a apărut
Fiul Domnului pe lume
Veacuri multe, opt anume.
Regele se însurase
Și soție își luase
O prințesă-nchinătoare
Zeului Baal, pentru care
Pe Ahab îl tot presa,
El și-mpărăția sa,
Legea să și-o părăsească,
Pe acesta să-l slujească.
Fermecat de-a lui soție,
Regele-a-nceput să fie
Idolului Baal supus,
Chiar și oamenii și-a pus
Legea veche, strămoșească,
Pentru Baal s-o părăsească.
Toți cei care nu voiau,
Multe rele suportau.
Legea veche să o ție,
Protesta sfântul Ilie,
Arătând că nu e bine
Idolului să se-nchine,
Dar puțini îl ascultau.
Unii poate se temeau.
Personal s-a-nfățișat
Regelui și l-a certat,
Arătând că sărăcie
Peste ei avea să vie,
Ce trei ani și jumătate
Va domni-n a lor cetate,
Ca pedeapsă că se-nchină
Unei legi de ei străină.
Și, văzând sfântul Ilie
Câte rele pot să fie
De la diavolul cel rău
Pe întreg ținutul său,
Cerurile a legat
Și la Domnul s-a rugat
Să nu dea un strop de rouă,
Niciodată să nu plouă,
Dacă el nu îi va spune,
Pentru asta, rugăciune.
Dumnezeu l-a ascultat,
Pic de ploaie n-a mai dat,
Iar pământul s-a uscat,
Chiar și apele-au secat.
Plantele toate-au pierit,
Animalele-au murit,
Peste tot urmând să fie
Doar pustiu și sărăcie.
Fără hrană au rămas
Oamenii și fără glas,
Că nu mai aveau putere
Nici iertare de a cere.
Chiar și bunul Dumnezeu
S-a gândit că e prea greu
Oamenii să mai reziste
În așa condiții triste,
Că pedeapsa e prea mare
Și-ar fi bună o schimbare;
Pe nedrept, au pedepsit
Și pe mulți ce n-au greșit.
L-a chemat la El atunci
Pe Ilie, pentru prunci,
Care doar ce s-au născut
Și vreun rău nu au făcut,
Cum dreptate nu-și pot face,
Pentru păsări, dobitoace,
Fără hrană să nu piară,
Ploaie pe pământ să ceară.
Sfântul, neînduplecat,
Domnului nu s-a rugat.
De aceea, a decis
Dumnezeu de l-a trimis
În ținuturi fără apă,
Singur astfel să priceapă
Că e foarte necesar
Cerul să deschidă iar.
A văzut în drum curând,
Mici surcele adunând,
O femeie, ce avea
Și un prunc pe lângă ea.
Cum era și văduvioară,
Viața nu-i era ușoară.
Sfântul, foarte însetat,
I-a cerut, cam rușinat,
Niște apă de băut,
Dar femeia n-a avut.
Încă i-a și reproșat
Că el cerul a legat
Și-a rămas nepăsător
La necazul tuturor,
Că doar el e vinovat
De pământul s-a uscat,
Și că oamenii, pe rând
Vor muri cât de curând.
Totuși, a dorit să-i dea
Toată apa ce-o avea.
Sfântul pâine mai dorea,
Însă văduva, nici ea,
Pic de pâine nu mâncase.
Lemnișoare adunase,
O azimă vrând să facă,
Pentru copilaș s-o coacă,
S-o mănânce repejor.
Rămăsese-ntr-un ulcior
Untdelemn, un picuțel,
Îl păstrase pentru el.
Mai avea, foarte puțină,
Doar o mână, de făină.
Toate-acestea ascultând,
Proorocu-avea de gând
Repede să se întoarcă,
Rugăciuni la Domn să facă
Și din bolta ferecată
Ploile să curgă-ndată.
Până-atunci, el a făcut
O minune, de-a umplut
Vadra-ndată cu făină
Și-a promis să fie plină
Tot mereu, iar în urcior
Apărut-a repejor
Untdelemn, cât a-ncăput
Până când el s-a umplut.
De la văduva de treabă
O azimă-a vrut în grabă.
Dup-aceea poate face
Câte va dori, în pace,
Pentru ea și pentru fiu,
Și acum și mai târziu.
Însă Domnul a dorit
Feciorașul de-a murit.
Văduva l-a acuzat
Că doar el a provocat
O durere-așa de mare.
Nu îi trebuia mâncare
Ci doar fiul său iubit
Ea dorea să fi trăit.
De făină, untdelemn,
Se lipsea acum solemn,
Și spunea că ar fi vrut,
Când pe-acolo a trecut,
Ea să nu-l fi cunoscut,
Nici măcar să-l fi văzut.
Inima i se rupea
Sfântului când o vedea
Cât de tare suferea
Pentru fiul ce pierdea.
Sfântul prooroc, mâhnit,
Tot în rugi s-a sârguit,
Și pe Domnul L-a rugat
Să-nvieze pe băiat.
Dumnezeu i-a dat răspuns:
-Ție-ți este de ajuns
Doar a văduvii durere,
Însă de la mine cere
Toată lumea ajutor
Și nu pot să le dau lor
Ploaia cea mult așteptată,
Că e bolta ferecată.
S-a rugat atunci Ilie
Norii dezlegați să fie,
Dar să-i facă bucurie,
Fiul văduvei să-nvie.
Văduva s-a bucurat
Și pe sfânt l-a lăudat,
Iar acesta a plecat
Veste lui Ahib de-a dat,
C-o să cadă pe pământ
Ploaie de la Domnul sfânt.
Totul s-a cutremurat
Și din flăcări s-a format
Un vârtej. În car de foc
S-a-nălțat sfântul prooroc
Sus, la Domn, făcând astfel
Oamenii să creadă-n El.
|