"Omul care vorbea cu caii
Un tânăr fermier american din Ohio, John Salomon Rarey, susținea că poate înțelege și vorbi limba cailor. El obișnuia să se închidă în staulul unui cal, oricât de periculos sau rău ar fi fost acesta și îi vorbea timp de o oră sau două, după care animalul devenea la fel de blând ca un miel. Faptul se petrecea în anul 1850, într-o epocă în care calul era încă principalul mijloc de tracțiune și de locomoție. La vârsta de 12 ani, John S. Rarey îmblânzise deja, în mai puțin de o jumătate de oră, un mânz superb pe care însă chiar și cei mai duri dintre antrenorii sau îmblânzitorii de cai încercaseră în van să-l domesticească și care tocmai îi rupsese piciorul tatălui său. Reputația tânărului John s-a extins rapid și crescătorii de cai din toate colțurile statului au început să îi ceară ajutorul sau să-i aducă animalele ce nu puteau fi îmblânzite altfel. John se închidea cu calul în grajd și, cel mai adesea, ieșea de acolo o oră mai târziu, călare pe calul devenit blând și înțelegător.
La vârsta de 19 ani, el a plecat în Texas. Fermierii și cowboy-ii doreau acum să-l vadă acționând în același fel asupra unor autentici cai sălbatici. Dotat doar cu un sac de dormit și cu un binoclu, John și-a instalat tabăra în regiunile prin care se mai deplasau încă hergheliile sălbatice și, timp de aproape 3 luni, el a studiat ce atenție aceste animale. Întors în oraș el s-a declarat gata să facă față oricăuia dintre acești cai sălbatici.
Texanii i-au pregătit cinci cai feroce considerați de neîmblânzit. Patru dintre acești cai își uciseseră deja stăpânul, iar al cincilea rănise vreo trei sau patru oameni.
Reputația lui John S. Rarey era atât de mare încât toate ziarele din regiune își trimiseseră reporterii, iar o mulțime de 5.000 de persoane se strânsese pentru a-l vedea pe îndrăznețul îmblânzitor.
Departe de a fi aplaudat, atunci când a apărut, John a fost huiduit copios, căci, în loc să se îmbrace în cowboy, el își pusese cel mai frumos costum al său. Surâzător, el s-a îndreptat către grajdul acoperit și perfect închis, condiție pe care o impusese și în care fusese introdus, nu fără mari dificultăți, primul dintre cei 5 cai. El a cerut cheia, căci solicitase de asemenea condiția de a se putea închide în grajd împreună cu calul. Zidurile grajdului răsunau precum un tun de campanie sub loviturile teribile ale copitelor „bestiei”. John a întredeschis ușa și a riscat o privire în interior, a așteptat un moment, apoi, brusc s-a strecurat în grajd și a închis la loc ușa.
Timp de câteva minute nu s-a mai auzit niciun zgomot.
- Este mort, a declarat fermierul căruia îi aparținea calul sălbatic. Trebuie să-i scoatem corpul și să-l înmormântăm.
Judecătorii au refuzat să acționeze. Ei îi promiseseră lui John să nu încerce să intre în grajd înainte de mai puțin de 5 ore. Pariurile au înflorit o vreme, apoi, cum timpul trecea, au devenit din ce în ce mai rare. Nimeni nu mai dorea să parieze pe John Rarey, considerat deja mort. Așteptarea a continuat. La cererea mulțimii, unul dintre organizatori a bătut la poarta grajdului din interiorul căruia nu se mai auzea acum niciun zgomot, dar nu a aprimit niciun răspuns. Fermierii și îndeosebi femeile s-au supărat, cerând să fie deschis grajdul în care sărmanul tânăr fără arme și fără niciun mijloc de apărare se afla, mort sau viu la discreția unei brute sălbatice! Nemaiștiind ce să facă și neprimind niciun răspuns la loviturile lor, cawboy-ii au decis să smulgă ușa grajdului din țâțâni, căci John ținea la el singura cheie. Dar ușa s-a deschis ca prin minune. Într-o tăcere de moarte, fără să fie înșeuat și fără frâie, calul a ieșit avându-l în spinare pe John Rarey cât se poate de surâzător. A urmat apoi un urlet și un veritabil delir. Rarey a condus calul până în mijlocul țarcului și a ridicat o mână pentru a cere să se facă tăcere.
Atunci, fără cravașă, fără pinteni, cu mâna goală, el a mângâiat gâtul calului care s-a pus în genunchi, iar apoi a alunecat pe pământ. John și-a scos atunci pălăria și a salutat mulțimea. A urmat un nou delir și începutul unei cariere unice. Într-o cabrioletă condusă de doi elani pe care îi îmblânzise, John a călătorit pretutindeni în Statele Unite, ținând conferințe asupra dresajului prin blândețe și făcând nenumărate demonstrații de îmblânzire prin forța iubirii.
Reputația sa a traversat oceanul și crescătorii de cai englezi, cât se poate de sceptici, au pus mână de la mână pentru a-l invita și a vedea cu proprii lor ochi ce putea să facă acesta. Primind acceptul lui John Rarey, ei au întreprins o cercetare febrilă pentru a descoperi animalul cel mai furios ce exista în întreg ținutul britanic. Alegerea s-a fixat asupra unui armăsar de curse, pe care lordul Dorchester îl cumpărase cu 4.000 de lire în anul 1853. Cruiser era un animal superb, ce atingea o viteză fantastică la finalul oricărei curse, dar care devenise subit un nebun furios. Orice grajd din lemn era făcut bucăți în numai câteva minute atunci când Cruiser era apucat de una din crizele sale de furie, în timpul cărora ajungea, nu de puține ori, chiar să se muște pe el însuși! Refuzând să-l omoare, lord Dorchester preferase să-i construiască un grajd din cărămizi și piatră, închis cu o ușă de fier.
John Rarey a cerut să vadă mai întâi calul. Apoi, el a explicat că problema era puțin mai diferită, căci animalul nu era sălbatic, ci înnebunise. Iar cum specialiștii începuseră deja să zâmbească, el a dăugat simplu: „Totuși, cred că pot să-l readuc la normal.”
A doua zi el a revenit împreună cu o serie de accesorii. Ca și cum ar fi știut ce-l aștepta, Cruise a intrat într-una din mâniile sale teribile, dând lovituri de copite ce zgâlțâiau întreaga construcție. Surâzând, John s-a strecurat în grajd, nu înainte de a-și fi agățat frumoasa pălărie într-un cui. El i-a pus calului un căpăstru și apoi a ieșit imediat. După numai câteva minute, extenuat, calul nu mai făcea niciun zgomot. De data aceasta, John a intrat cu o curea lungă de piele, dotată cu inele, cu ajutorul căreia a legat animalul ce părea terorizat. El a trecut prin inele alte curele pe care le-a legat de copitele lu Cruiser, construind astfel un mecanism foarte simplu prin care îl putea îngenunchea în orice moment.
John a rămas astfel timp de 3 ore împreună cu armăsarul, vorbindu-i, mângâindu-l, îngenunchindu-l îndată ce acesta începea să se agite. La data de 22 aprilie 1858, la 24 de ore după intrarea sa în boxă, John Rarey a parcurs străzile călare pe Cruiser, devenit cel mai docil și mai blând dintre cai. Mulțimea îl ovaționa pretutindeni.
Câteva zile mai târziu, auzind vorbindu-se despre această remarcabilă ispravă, regina Victoria și-a manifestat dorința de a-l cunoaște pe tânărul american și de a-l vedea la lucru cu proprii ei ochi. John Rarey a fost invitat astfel la castelul Windsor, acolo unde se aflau grajdurile principale ale Majestății Sale.
Aflată în caleașca ușoară care urma să fie botezată cu numele acestui om neobișnuit, regina Victoria s-a pregătit să asiste la spectacol. Rândașii au adus atunci un armăsar viguros, de care nu îndrăznea nimeni să se apropie și care azvârlea din copite în dreapta și în stânga, ținut cu greu în frâu de patru bărbați care-l legaseră cu frângii.
John Rarey a salutat, s-a scuzat și a rugat-o pe regină să-i permită să intre cu calul într-un grajd. După numai 10 minute, nerăbdătoarea regină a ordonat să fie deschis grajdul, căci nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot.
Prin ușa deschisă ea a putu vedea armăsarul lungit pe paie și între picioarele sale, cu capul pe umerii calului, pe John Rarey care zâmbea. El s-a ridicat atunci, a salutat din nou, s-a scuzat pentru timpul pe care i-l răpise Majestății Sale, iar apoi, ținând calul de frâie, el l-a condus și l-a determinat să o salute pe regină coborând în genunchi!
Tânărul american a plecat apoi într-un turneu european, nerefuzând niciun cal și neîntâmpinând nici cel mai mic eșec! Nimeni nu a știut vreodată în ce consta cu exactitate magia lui John S. Rarey, dar au înțeles cu toții că ea se baza pe forța iubirii."
