[george.marian]

Întruparea lui Hristos premisă pentru Teotokos(Θεοτόκος)

Nu puteam vorbi despre Fecioara Maria fără să avem în vedere problema hristologică, mai precis, învăţătura despre Mântuitorul Hristos.

Naşterea din Fecioară a lui Hristos a reprezentat pentru teologii din toate timpurile momentul unei adevărate încercări, şi asta datorită tainei şi adâncimii duhovniceşti a acestei învăţături. Încă din primele veacuri Persoana lui Hristos a reprezentat un motiv de conflict între cei ce apărau învăţătura adevărată a Bisericii şi cei care încercau să impună învăţături greşite. Astfel dacă unii negau realitatea trupească a lui Hristos, iar alţii afirmau existenţa unui „trup fără naştere, scos din elementele lumii superioare” alţii ca Apolinarie, de mai târziu, afirmau că „ Dumnezeu în Hristos a devenit trup şi că trupul s-a transformat în natură dumnezeiască […],- iar- Hristos nu a luat trupul Său, firea Sa omenească din Fecioara Maria, ci El a adus din cer un trup ceresc. El a trecut ca o parcurgere prin trupul Fecioarei Maria” [1].

Toate aceste afirmaţii nu au adus decât la o accentuare a conflictului şi o datorie din partea părinţilor Bisericii de a lămuri aceste adevăruri despre Persoana lui Hristos. Încă din perioada reniceeană Părinţii Bisericii, cum ar fi Sfântul Irineu [2] au mărturisit învăţătura despre Întruparea lui Hristos, şi despre Persoana Sa. Sinoadele ecumenice au reprezentat momentul în care Părinţii Bisericii au sistematizat şi mărturisit în acelaşi timp adevărul de credinţă răspunzând şi condamnând pe cei care afirmau altceva decât ceea ce ni s-a transmis prin Sfinţii Apostoli. Secolul IV a reprezentat momentul în care învăţătura despre Persoana lui Hristos a devenit subiectul unor discuţii aprinse între şcoala Antiohiană şi cea Alexandrină.

Respingând „metoda alegorică” şi elaborând în schimb metoda „istoricogramaticală” şcoala antiohiană a „pus accentul pe umanitatea lui Hristos” spunând că „Hristos a avut suflet şi trup omenesc şi la El a avut loc o dezvoltare” [3]. „Antiohienii au constatat existenţa a două „naturi” în Hristos. Acum era vorba totuşi ca să deosebească într-un fel şi cum aceste două naturi ar fi unite în Hristos. Unirea nu a putut să se gândească a fi de natură „fizică”, vreo amestecare a naturilor nu putea să aibă loc. Natura umană trebuia să fie intactă şi natura dumnezeiască nu putea să fie supusă schimbării. Aceasta nu putea să participe la suferinţa naturii umane. Ambele naturi sunt în schimb unite şi au unitatea lor în aceea că în această unire a lor o unitate de voinţă are loc. Acest fel de unire a început deja la naştere şi s-a format apoi tot mai desăvârşit în timpul dezvoltării lui Iisus. După înviere, Logosul şi-a făcut templul său, omul desăvârşit participant la înălţarea dumnezeirii peste suferinţă şi moarte. Cu toate că naturile trebuie astfel să nu se amestece totuşi Iisus a putut datorită dumnezeirii care era în El să devină subiect pentru cinstire dumnezeiască şi adorare”[4]. După o astfel de percepţie antiohienii gândeau că „Logosul a folosit firea umană ca organ, a lucrat prin aceasta. Dar prin această a doua natură, au rămas două firi independente, unite numai prin lucrare şi prin unitatea voinţei. Deci aici este vorba despre o unitate spirituală, morală”[5]. Astfel şcoala antiohiană, prin acceptarea unei uniri doar la nivel „moral” între cele două firi a deschis calea pentru concepţiile lui Teodor de Mopsuestia şi mai târziu Nestorie.

Spre deosebire de şcoala antiohiană cea alexandrină a plecat „de la incompatibilitatea dumnezeiescului cu omenescul, care însoţeşte gândirea idealistă. Ei au prezentat întruparea ca o transformare a firii dumnezeieşti în cea omenească, dar pentru că Dumnezeu este neschimbător în fiinţa Sa, aceasta nu a putut să se întâmple altfel decât în astfel că firea umană s-a înălţat la dumnezeire. Deci aici nu a existat unitatea numai în lucrări şi voinţă, ci în substanţă însăşi. Aceasta a fost o unitate fizică, substanţială, prin care însuşirea firii umane se volatilizează”[6].

Secolul al IV-lea a reprezentat momentul declanşării la nivel de ostilităţi controverselor dintre cele două şcoli, antiohiană şi alexandrină, iar motivul principal l-a reprezentat Persoana lui Hristos, mai precis întruparea Sa şi naşterea din Fecioara Maria.[7] Astfel că acest conflict s-a consumat între reprezentanţii de seamă ai celor două şcoli din timpul acela, Nestorie şi Sfântul Chiril al Alexandriei.

La sinodul IV ecumenic s-a „mărturisit că Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a întrupat şi S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin Întrupare s-a realizat uniunea ipostatică, sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti, adică o persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos.” Mai precis la sinodul din 341 de la Efes s-a acceptat ca fiind conformă cu adevărul revelat scrisoarea a II-a a lui Chiril:

„ Noi nu zicem deci, se spune, că natura Logosului s-a făcut trup printr-o schimbare, nici că ea a transformat în total omul aşa că el este constituit din trup şi suflet, ci noi susţinem că Logosul a încorporat ipostatic în El însuşi trupul însufleţit de un suflet raţional, s-a făcut om în mod inexprimabil şi incomprehensibil şi a luat numele de Fiul lui Dumnezeu, şi aceasta nu numai prin voinţa sa, prin bunăvoinţa sa sau prin luarea unei persoane. Şi deşi naturile ar fi deosebite, ele sunt reunite în unitate, un singur Hristos şi un singur Fiu rezultând din două; nu că diversitatea naturilor ar fi fost suprimată din cauza unirii, ci pentru că dumnezeirea şi umanitatea s-a format dintr-un singur Domn şi Fiu, Iisus Hristos prin unirea lor tainică şi inexprimabilă. În acest sens, cel care inainte de toate timpurile a existat şi s-a născut din Tatăl a fost numit un Fiu al Fecioarei după trup, nu ca şi cum firea sa dumnezeiască ar fi luat în Sfânta Fecioară un inceput al existenţei sau ca şi cum după prima naştere din Tatăl, El ar fi avut nevoie de a fi născut din nou, căci este lipsit de sens şi inconvenabil să se susţină că Acela care există înainte de toate timpurile şi este de o fiinţă cu Tatăl are nevoie să se nască pentru a ajunge la existenţă.

Dar pentru că din cauza noastră şi a păcatelor noastre El s-a unit ipostatic cu natura umană, El s-a născut din Fecioară şi pentru aceasta s-a numit Fiul său după trup. Căci acesta nu este un om obişnuit care s-a născut din Fecioară şi asupra căruia Logosul lui Dumnezeu a venit să se odihnească, ci unit cu trupul în sânul Fecioarei s-a numit Fiul după trup şi El revendică naşterea trupească ca a sa proprie. În acest sens, noi zicem despre Logosul că a pătimit şi a înviat, nu în acest sens că Logosul a primit bătăi. Lovituri şi răni în propria sa natură divină, căci după cum fiinţa dumnezeiască este fără trup, la fel este incapabilă să sufere, dar pentru că trupul pe care l-a luat a suferit, astfel se spune că a suferit pentru noi. Logosul există fără durere într-un trup susceptibil de suferinţă. Noi gândim acelaşi lucru în ceea ce priveşte moartea sa, pentru că Logosul dumnezeiesc nemuritor şi nepieritor prin natura Sa este viaţa şi creatorul celor vii. Dar pentru că trupul său, prin harul lui Dumnezeu după cum mărturiseşte Sf. Pavel (Evrei 2,9), a gustat moarte din iubire pentru noi, este de ajuns să se spună despre El însuşi. El a suferit moartea pentru noi. Aceasta nu ar ajunge pentru că ceea ce aparţine fiinţei sale proprii a primit moartea în sine (aceasta ar fi o nebunie să se spună sau să se gândească), ci pentru că trupul său, după cum s-a spus, a voit să guste moartea.

Astfel noi recunoaştem un Hristos şi un Domn, nu pentru că noi adorăm omul alături de Logos, pentru ca să se amintească prin acest „alături de Logos” gândirea separării, dar noi adorăm una şi aceeaşi persoană, pentru că trupul său cu care el stă alături de Tatăl sau, nu este străin Logosului, nu că doi Fii ar sta la dreapta Tatălui. El nu stă decât alături unit cu trupul.

Dacă noi voim să respingem unirea ipostatică incomprehensibilă, noi vom ajunge să recunoaştem doi Fii. Noi nu avem deci dreptul să separăm un Domn Iisus în doi Fii, şi să contestăm absolut credinţa ortodoxă că introduce, după cum au făcut unii, unirea persoanelor. Într-adevăr, Sfânta Scriptură nu spune decât că Logosul nu s-a unit cu persoana unui om, ci că El s-a făcut trup. Dar când se spune că Logosul s-a făcut trup, se înţelege numai prin aceasta că El participă ca şi noi în trup şi în sânge. El şi-a apropriat trupul nostru, El a ieşit ca om din sânul unei fecioare, fără a pierde pentru aceasta dumnezeirea sau naşterea din sânul Tatălui său, căci El a rămas ceea ce era chiar luând trupul” .

[1] B.Hugglund, Teologins historia, En dogmhistorisk oversikt, I und, 1956, p. 69 - 70, apud, Pr. Prof., Dr. Ştefan Sandu, Istoria Dogmelor, vol. I., p. 363
[2] În acest sens Sfântul Irineu prin lucrările lui: „Contra ereziilor” afirmă foarte clar că Hristos în momentul naşterii din Fecioară, nu a trecut impasibil, ci a luat firea omeneasca (cf. Pr. Prof. Dr. I.G. Coman, op. cit. p. 383-384)
[3] B.Hugglund, Teologins historia, En dogmhistorisk oversikt, I und, 1956, p. 70 - 71, apud Pr. Prof., Dr. Ştefan Sandu, p. 381
[4] G. Aulen, Dogmhistoria, Stockholm, 1927, p. 63; R. Seeberg, Text-book of the Historz of Doctrines, Vol I. Historz of Doctrines in the Ancient Church, Oregon, 1997, p. 249, apud Pr. Prof. Dr. Ştefan Sandu, op. cit., p 381
[5] B. Hagglund, Teologins historia. En dogmhistorisk oversiki, Lund, 1956, pag 244 - 245, apud Pr. Prof. Dr. Ştefan Sandu, op. cit., p. 383.
[6] B.. Hagglund Teologins historia. En dogmhistorisk oversiki, Lund, 1956, pag 244 - 246, apud, Pr. Prof. Dr. Ştefan Sandu, op. cit., p. 391
86Ibidem
[7] D. Stăniloae, Dogmatica, vol II, p 36