Despre mantuire
Sfantul Ignatie Briancianov
Pentru a sti în ce consta mântuirea noastra se cuvine a sti mai înainte în ce consta pieirea noastra, fiindca mântuirea este de trebuinta doar pentru cei pieriti. Cel ce cauta mântuire prin însusi acest fapt se recunoaste pierit: altfel de ce sa caute mântuire? Pieirea noastra s-a savârsit prin nimicirea împartasirii noastre cu Dumnezeu si prin intrarea în împartasire cu duhurile cazute si lepadate. Mântuirea noastra sta în ruperea împartasirii cu satana si refacerea împartasirii cu Dumnezeu.
Virtutile, atât de obste cât si aparte, care îsi au izvorul în firea cazuta, si-au pierdut însemnatatea dupa înomenirea lui Dumnezeu: ele sunt înlocuite de marea lucrare Dumnezeiasca: cred în Cel pe Care L-a trimis Dumnezeu (ln. 6, 29). În aceasta mare lucrare Dumnezeiasca e cuprinsa si mântuirea, asa cum a marturisit Mântuitorul Însusi: Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, Singurul Dumnezeu Adevarat, si pe Cel pe Care L-ai trimis, Iisus Hristos (In. 17, 3). Virtutile crestinului trebuie sa izvorasca din Hristos, din firea omeneasca cea înnoita de El, nu din firea cazuta. Întrucât caderea noastra sta nu în nimicirea binelui din firea noastra, aceasta este însusirea caderii îngerilor lepadati, ci în amestecarea binelui nostru firesc, cu raul care nu ne e firesc, firea noastra cazuta are faptele bune si virtutile sale proprii. Pe acestea le savârsesc pagânii, mahomedanii si toti cei straini de Hristos. Faptele bune si virtutile lor, fiind spurcate de amestecul raului, sunt nevrednice de Dumnezeu, împiedica împartasirea cu El, lucreaza împotriva mântuirii noastre. Sa lepadam acest bine parut, sau, mai bine zis, cât se poate de mare rau! Sa lepadam lucrarea firii cazute! Sa ne încredintam trezviei pe care ne-o porunceste Credinta în Hristos! Sa încetam a ne duce viata asa cum ne arata întelegerea noastra cazuta, asa cum ne trage inima noastra cazuta! Sa începem a ne duce viata asa cum ne arata poruncile evanghelice, asa cum cere voia lui Dumnezeu. Vietuind astfel, ne vom mântui.
Cei care dau faptelor bune ale firii cazute un pret mare pe care acestea nu îl merita cad în cât se poate de mare pacatosenie sufleteasca. Ei cad, fara sa o priceapa, în defaimarea si lepadarea lui Hristos. Adesea se aude din partea lor întrebarea: „De ce sa nu se mântuiasca pagânii, mahomedanii, luteranii si toti cei asemenea lor, vrajmasii pe fata sau ascunsi ai crestinismului? Printre ei sunt multi oameni dintre cei mai împodobiti cu virtutile”. Este limpede ca aceasta întrebare si obiectie apar din desavârsita necunoastere a ceea ce alcatuieste pierzania si mântuirea omului. Este limpede ca prin aceasta întrebare si obiectie e desfiintat Hristos, este exprimata ideea ca Rascumpararea si Rascumparatorul nu sunt ceva neaparat trebuincios pentru oameni, ca pentru mântuirea lor oamenii pot face îndeajuns cu propriile mijloace. Pe scurt: prin aceasta întrebare si obiectie este lepadat crestinismul. Virtutile firii omenesti cazute si-au avut pretul lor, la fel ca rânduielile Vechiului Legamânt, mai înainte de venirea lui Hristos; ele l-au adus pe om în stare de a-L primi pe Mântuitorul.
Faptele mântuirii sunt faptele Credintei, faptele Legamântului celui Nou. Prin aceste fapte e împlinita nu întelegerea omeneasca, nu voia omeneasca, ci voia Atosfântului Dumnezeu, descoperita noua în poruncile Evangheliei. Crestinul ce doreste sa mosteneasca mântuirea este dator a savârsi urmatoarele fapte:
1) A crede în Hristos asa cum porunceste Dumnezeu sa credem în El, adica sa primeasca învatatura despre Dumnezeu cea descoperita (revelata) de Dumnezeu, sa primeasca crestinismul pazit în toata curatia si plinatatea în sânul Bisericii Ortodoxe celei sadite de Dumnezeu-Omul în Rasarit, raspândite din Rasarit în lume, si care pâna acum numai în Rasarit a ramas întreaga si tine Învatatura crestina cea predanisita de Dumnezeu nesmintita, fara s-o schimbe si fara sa amestece în ea învataturi omenesti si dracesti. Cel ce se apropie de Dumnezeu, spune Apostolul, trebuie sa creada cum ca El este, si ca celor ce-L cauta pe Dânsul e Datator de plata (Evr. 11, 6). […]
2) Cel ce a crezut este dator sa aduca prinos de pocainta pentru viata sa cea de bunavoie pacatoasa dinainte si sa aiba hotarâre neclintita de a duce viata placuta lui Dumnezeu. Dupa Sfântul Ce v-a chemat pe voi, porunceste crestinilor Sfântul Apostol Petru, si voi fiti sfinti întru toata petrecerea, ca fii ai ascultarii, nepotrivindu-va poftelor de mai înainte ale necunostintei voastre (1 Pt. 1, 15, 14). Nu este cu putinta nici a ne împropria lui Dumnezeu, nici a ramâne în aceasta stare, daca ramânem si petrecem cu statornicie în viata pacatoasa. […]
3) Cei ce au crezut în Dumnezeu, care au lepadat viata pacatoasa pentru a intra în împartasire cu Dumnezeu, intra în aceasta împartasire prin mijlocirea tainei crestinesti începatoare: Sfântul Botez. Botezul este nastere în viata Dumnezeiasca. Este cu neputinta a intra în fiintarea cea dupa fire fara a te naste dupa legea firii; este cu neputinta a intra în împartasire cu Dumnezeu, împartasire în care sta adevarata noastra viata sau altfel spus mântuirea noastra, fara a intra în crestinism prin mijlocirea Sfântului Botez. Asa a rânduit Dumnezeu. Prin botez, intram în cea de-a doua fiintare (Tit 3, 5), adica în aceea sfânta fiintare care i-a fost daruita lui Adam la facerea lui, pe care el a pierdut-o atunci când a cazut si care ne-a fost înapoiata de catre Domnul nostru Iisus Hristos. Daca nu se va naste cineva de sus, a grait Domnul, nu va putea vedea Împaratia lui Dumnezeu. De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre întru Împaratia lui Dumnezeu (In. 3, 3, 5). […] Sfântul Botez este pecetluit de alta taina, ce îi urmeaza în chip nemijlocit: Sfânta Mirungere. Pe buna dreptate este numita aceasta taina pecete, la fel cum Sfântul Botez pe buna dreptate poate fi numit legamânt între Dumnezeu si om. Pecetea ce pecetluieste legamântul acesta este Sfânta Mirungere.
4) Ramânerea întru înfierea de catre Dumnezeu pe care ne-o aduce Sfântul Botez este sprijinita de vietuirea dupa poruncile evanghelice; ramânerea întru aceasta înfiere este pierduta prin abaterea de la vietuirea dupa poruncile evanghelice. Amândoua aceste lucruri au fost marturisite de Domnul Însusi: Daca veti pazi poruncile Mele, a grait El, veti ramânea întru Mine. De nu ramâne cineva întru Mine, e scos afara ca vita si se usuca: si o aduna pe ea, si în foc o arunca, si o arde (In. 15, 10, 6). Pentru mântuire e de neaparata trebuinta ca cel botezat întru Hristos sa vietuiasca dupa asezamântul de lege al lui Hristos.
5) Dumnezeu-Omul, dupa ce ne-a nascut întru mântuire prin Sfântul Botez, ne aduce în cea mai strânsa împartasire cu Sine prin alta mare si nepatrunsa taina: taina Euharistiei, prin mijlocirea careia unim si amestecam trupul si sângele nostru cu trupul si sângele Dumnezeu-Omului. Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, a grait Domnul, petrece întru Mine si Eu în el. Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu are viata vesnica. De nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi (ln. 6, 56, 54, 53). […]
6) Pentru sprijinirea neputintei noastre, pentru tamaduirea ranilor pricinuite noua de pacatele pe care le-am savârsit dupa Botez, pentru pastrarea în întregime a sfinteniei cu care am fost pecetluiti prin Sfântul Botez, Dumnezeu ne-a daruit taina Marturisirii. Prin taina aceasta e înnoita si refacuta starea dobândita prin Sfântul Botez. La taina Marturisirii trebuie sa alergam cât se poate de des: sufletul omului ce are obiceiul de a-si marturisi pacatele adesea este oprit de la pacate de gândul la spovedania care îl asteapta; dimpotriva, pacatele nemarturisite se înnoiesc lesne, ca si cum ar fi savârsit în loc întunecos ori în vremea noptii.
|