Păi draga mea, știam că o să te victimizezi în public, de aia am și bătut apropoul la prostie, dar nu e vorba doar de prostia ta, a mea sau a altuia... ci de prostia aia comunitară care se face că nu pricepe și defapt nu e prostie ci este viclenie... e un soi de buze vicleneșe ce dau roade din burtica unui bagabondaș descurcăreț și îndrăzneț, ceva gen mazăre sau linte...
Nu ai de ce „să-ți ceri iertare”, că doar tu ai început de m-ai făcut nebun, după ce m-ai lăudat cu înțelepciuni profunde... dar eu sunt tăbăcit, că la 92 de ani și 7 luni, am văzut și auzit destule, am trăit destule și nu mă mai doare decât păcatul acumulat, mă doare voirea întinării, învoirea cu ispita întinării, dorința și dorul după întinări... și mă mai doare ceva ca un cuțit în inimă, ca o otravă în pântec, ca un fum toxic în plămâni, e vorba de cugetarea de sine îndoielnică și îngâmfată... așa de avocățelașe și atât de tiranică fiindcă e a mea încât mă iau cu mâinile de musteți, și mă laud mereu cu ea... că ia, adică fură... și apoi... și apoi... și apoi... tortură.
Dar nu știu ce e de priceput, și de ce te arăți atât de nemulțumită și nedreptățită, păi nu vezi că m-am pus cot la cot cu tine și pe mine m-am făcut mai prost ca tine din moment ce eu nu am habar ce vorbesc?
Deci nu te supăra soră, că nu te-am făcut proastă pe tine deși știam că precis o să crezi că la tine mă refer... dar nu vezi tu la cine se referă divertisiuniunile? La firu* roșu!
Bun, deci am găsit păcatul cel mare,
am văzut ceva, prostia altcuiva, dar acum să vedem cum îl scoatem afară? Cum? Uite mă fac că nu știu ca să crezi dumneata că știu... păi dacă știam cu siguranță nu-l aveam, și pileosof rămâneam, aveam pile la angajare că cică chiar credeau tot ce am scris acolo în CV-u. Și apoi le-am susținut credinbil înaintea comiției. Și ce miștouri au mai făcut de mine... asta nu se mai spune.