Despre primatul papal - Primatul papal este primatul de jurisdicție pe care episcopul Romei pretinde să-l aibă asupra Bisericii universale. (Adica cum s-a facut singur sef peste toti , neales, neacceptat !)
Afirmarea conciliară a primatului papal
Învățătura despre primatul papal este afirmată de Biserica Romano-Catolică în diferite momente ale Evului Mediu creștin și reluată de Conciliul I Vatican la 1870: "Noi învățăm deci și declarăm că primatul de jurisdicție în Biserica universală a lui Dumnezeu (primatum iurisdictionis in universam Dei Ecclesiam), după mărturia Evangheliei, a fost promis și conferit de Domnul Hristos imediat și în mod direct fericitului Apostol Petru." [1], urmând că episcopul Romei are acest primat juridic universal asupra Bisericii în virtutea faptului că este urmașul lui Petru, așa cum spune conciliul de la Florența (1439): "Definim (...) că Pontiful Roman este însuși succesorul fericitului Petru, principele Apostolilor, și adevărat vicar al lui Hristos, capul întregii Biserici și părintele și învățătorul tuturor creștinilor (...)".
Această învățătură a Bisericii Romano-Catolice a fost reafirmată și de Conciliul II Vatican: "Conciliul pune din nou în fața tuturor credincioșilor, pentru a fi crezută cu tărie, această învățătură despre instituirea, perpetuitatea, puterea și rostul primatului sacru al Pontifului Roman și despre magisteriul lui infailibil, și, mergând pe aceeasi linie, a hotărât să mărturisească și să proclame în fața tuturor învățătura despre episcopi, urmașii Apostolilor, care, împreună cu urmașul lui Petru, vicarul lui Hristos și Capul văzut al întregii Biserici, conduc casa Dumnezeului celui viu." [2]
Istorie și teologie
Disputa teologică pornește de la interpretarea unui pasaj cuprins în Evanghelia după Matei, capitolul 16, versetul 18:
"Și venind Iisus în părțile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, zicând:
Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?
Iar ei au răspuns:Unii, Ioan Botezătorul; alții, Ilie; alții, Ieremia sau unul dintre profeți.
Și le-a zis:Dar voi, voi cine ziceți că sunt?
Răspunzând Simon Petru, a zis:Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu!
Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu din Ceruri. Și eu îți spun că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui."
Prin aceasta și prin faptul că Sfântul Apostol Petru a suferit moarte martirică la Roma, romano-catolicii consideră ăe succesorul lui Petru superior celorlalți episcopi. Cu privire la aceasta, teologii ortodocși susțin că:
a) Sfântul Petru s-a bucurat dintotdeauna de o cinste deosebită din partea Mântuitorului, cât și din partea celorlalți Apostoli pentru vârsta sa înaintată. În același timp, avea un temperament aprins, care-l făcea să se afirme înaintea celorlalți. În cazul de față, însă, el răspunde în numele tuturor Apostolilor; dacă vreunul din Apostoli n-ar fi fost de acord cu răspunsul său, de bună seamă că ar fi intervenit și l-ar fi corectat.
Că nu poate fi vorba de o întâietate reală a Apostolului Petru rezultă și dintr-un episod ulterior: mama fiilor lui Zevedei (Iacov și Ioan) vine la Iisus împreună cu fiii ei, ca să ceară pentru aceștia locurile de cinste în Împarăția Sa. Dacă Apostolii ar fi avut conștiința că Petru le este superior, că primul loc i se cuvine lui, n-ar fi îndrăznit să formuleze o astfel de cerere față de Iisus, nici Sfântul Apostol Pavel nu l-ar fi certat pe Petru, mai ales în public (Galateni 2, 14).
În plus, dacă totuși Mântuitorul ar fi intenționat să-i acorde această cinste lui Petru, cel puțin acum, pentru a nu se crea confuzii și neînțelegeri între ucenici, și-ar fi descoperit planurile. Dar Mântuitorul spune clar că "voi toți sunteți frați" (Matei 23, 8), iar mai târziu Mântuitorul îi lămurește: "care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru" (Matei 23, 11; Marcu 10, 22-24).
b) Piatra pe care avea Mântuitorul să zidească Biserica Sa nu era persoana lui Petru, care, oricât de desăvârșită ar fi fost ea, rămânea o creatură cu lipsuri, nedemnă să stea la originea unei zidiri de sorginte divină, Biserica. Piatra pe care se va zidi Biserica este afirmația, mărturisirea că Mântuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia.
Analiza filologică din greacă conduce la aceeași concluzie: "o petros" înseamnă "piatră" și este substantiv de genul masculin, iar "e petra" este substantiv de genul feminin și înseamnă eminamente "stâncă". Așadar, traducerea riguros exactă este: "tu ești Petru și pe această stâncă voi zidi Biserica Mea", dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte în virtutea căruia Iisus i-a schimbat numele lui Simon în Petru. Totuși, Mântuitorul îi spune limpede: "... voi zidi Biserica Mea" nu "Biserica Ta".
c) În continuare, Mântuitorul anunță moartea Sa, Patimile. Petru auzind acestea și văzând în Hristos un erou național, cum făceau și majoritatea iudeilor, un lider politic, îi spune îngrijorat: "Fie-Ți milă de Tine, Doamne! asta să nu Ți se întâmple"! (Matei 16, 22). Greșeala lui Petru este că vrea să-L convingă pe Mântuitorul să se mulțumească cu rolul unui Mesia politic, pământesc și să renunțe la misiunea Sa reală, care presupunea ca El să Se aducă pe Sine ca preț de răscumpărare pentru împăcarea întregii omeniri cu Dumnezeu. Petru, care anterior mărturisise în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, iată că greșește, pentru că, zice istoricul Zigaben: "Ceea ce i s-a descoperit, Petru a mărturisit, iar ceea ce nu i s-a descoperit, a greșit, ca să știm că fără Dumnezeu nici acel lucru nu l-ar fi spus".
Așadar, Biserica a fost întemeiată pe Cuvântul Mântuitorului, pe jertfa Lui și din ea fac parte toți cei ce, asemenea lui Petru, mărturisesc credința în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Și tot din Evanghelia după Matei ne dăm seama de ambivalența lui Petru, care mărturisește credința, dar refuză pocăința [Matei 16, 16-22]; se leapadă dar se pocăiește (Matei 26, 33-35; 69-75); își arată curajul, dar se și îndoiește (Matei 14, 28-31).
Aceasta referitor la persoana Sfântului Apostol Petru. Pe de altă parte, există dubii asupra faptului că Petru ar fi fost primul episcop al Romei.
În "Constituțiile Apostolice", Sfântul Pentru amintește de Linus ca fiind primul episcop al Romei: "În ce privește episcopii pe care i-am hirotonit din timpul vieții noastre, aceștia sunt [...] pentru Biserica Romei, Linus, fiul Claudiei a fost primul, hirotonit de Pavel, iar după moartea lui, al doilea a fost Clement, hirotonit de mine, Petru". Cuvintele Sfântului Apostol Petru sunt credibile, de vreme ce Pavel a ajuns înaintea lui Petru în Roma, fiind deci mai în măsură pentru a numi un episcop.
Sfântul Irineu, ucenicul Sfântului Policarp, ulterior episcop de Smirna, de asemenea confirmă numirea lui Linus. Acesta scrie: "După ce au întemeiat și pus în rânduială Biserica Romei, au numit episcop pe Linus. Același Linus este amintit și de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Timotei (II Timotei 4, 21). Succesorul lui a fost Anaclet [Adv. haereses, III, iii, 3; Irenai Opera Lib. III. C.I.]."
Apocrife folosite în disputele teologice
În legatură cu doctrina primatului papal, nu putem să nu menționăm faptul că apusenii nu s-au ferit să falsifice chiar documente prin care să-și revendice autoritatea. Așa este spre exemplu cazul cu "Donariul lui Constantin" și "Decretele Pseudo-Isidoriene".
Donation Constantini
"DONARIUL LUI CONSTANTIN" - Donatio Constantini - este un document formulat ca un edict roman imperial, redactat în realitate probabil între anii 750-850. Nu reiese clar scopul inițial al alcătuirii sale, dar este cert că apăra interesele Papei - probabil împotriva pretențiilor bizantinilor sau ale francilor lui Charlemagne care și-au asumat continuitatea imperială în Apus. Unii spun că a fost scris pe vremea Papei Ștefan al II-lea, în jurul anului 752.
Pretinzându-se a fi emis de împăratul Constantin cel Mare, Donariul acordă Papei Silvestru I și urmașilor săi, ca succesori ai Sfântului Petru, stăpânirea peste Roma și peste Imperiul de Apus, urmând ca Imperiul Roman de Răsărit sa fie condus din Constantinopol de către împăratul Constantin. La începutul documentului se afirmă că aceasta este răsplata împăratului Constantin către Papa Silvestru pentru catehizarea lui, botezul creștin și miraculoasa vindecare de lepră.
Donariul a fost folosit de către papii medievali pentru a-și susține pretențiile teritoriale și puterea seculară în Italia. A fost acceptat mai peste tot, deși împăratul romano-german Otto al III-lea a denunțat documentul ca fiind fals. Totuși, pe la mijlocul secolului al XV-lea, Biserica și-a dat seama că documentul este o făcătură. Umanistul italian Lorenzo Valla a dovedit încă din 1440 că Donariul este un fals, analizând limba în care acesta fusese redactat, arătând că în document apăreau anumite formulări și titluri imperiale care nu existau pe vremea împăratului Constantin. Ulterior s-a demonstrat și faptul că vindecarea lui Constantin de lepră de către papa Silvestru este o legendă.
Decretele pseudo-isidoriene
"DECRETELE PSEUDO-ISIDORIENE" reprezintă o colecție alcatuită cu mare măiestrie în Franța, probabil de Isidor Mercator. Colecția însumează peste 700 de pagini cu scris mic și cuprinde diverse decrete adunate și "completate", prin care Papa câștiga o putere mai mare, mai ales în privința problemelor religioase. Deși, spre deosebire de "Donariul lui Constantin", aceste decrete se adreseaza mai mult lumii occidentale, totuși ele cuprind și referiri la credința ortodoxă, mai ales la persoanele Sfintei Treimi și aspecte litugice. Astăzi, nimeni nu se mai îndoiește de falsitatea acestor decrete.
http://ro.orthodoxwiki.org/Primatul_papal