- Părinții filocalici așează la loc de cinste virtutea smereniei numind-o mama virtuților, sau rădăcina tuturor virtuților. Dar oamenii de astăzi se luptă uneori din răsputeri pentru afirmarea personală în diferite domenii, într-un cuvânt, în viață. Vă rugăm să ne spuneți cum se poate realiza echilibrul dintre smerenie și afirmarea propriei personalități?
- Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, da’ nu de dragul afirmării, ci de dragul realizării lucrurilor pozitive. Deci, de câte ori dorește cineva să realizeze un lucru pozitiv, esențial și bun, poate să se afirme făcând lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirmă, ci îl afirmă Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru că a fi smerit nu înseamnă să faci de teamă să nu fii smerit, ci înseamnă să faci orice, dar conștient că nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus să conducă, de pildă, numai dacă conduce poate să fie smerit în limitele rosturilor lui. Nu înseamnă că nu mai poate să conducă pe ceilalți pentru că el trebuie să fie smerit. Nu trebuie să-ți găsești un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie să faci, rămânând totuși smerit. De pildă, la noi la mănăstire a trăit cândva un părinte care vreme de 16 ani a fost starețul nostru, Părintele Ioan Dinu, și el zicea că:
„Smerit e omul acela care își ține locul”, pentru că dacă tu nu îți ții locul nici cel de lângă tine nu știe unde îi este locul. De pildă, mă duc la slujbă și
nu îmi țin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de lângă mine nu știe unde-i locul lui. Și atunci înseamnă că și în viața de toate zilele, dacă îți ții locul și dacă-ți afirmi puterea și voința, nu în detrimentul altuia, nici cu scop de mândrie, ci în dorința de-a-ți desfășura calitățile pe care ți le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol în sensul că prin aceasta scazi în smerenie.
http://www.manastireabrancoveanu.ro/...rtit/t302.html