,,Din timpuri imemoriale şi până prin secolul al II-lea, înainte de Hristos, romanii n-au mâncat pâine, ci un fel de fiertură, mai bine zis un terci din mei sau din făină de grâu cu tărâţe, care se fierbeau în apă sau lapte. O altă curiozitate este faptul că romanii nu beau laptele, ci îl foloseau doar la prepararea diferitelor mâncăruri. Lângă acest terci, fiecare familie romană adăuga, după gust sau posibilităţi materiale, ouă, brânză, miere, diferite condimente sau bucăţi de carne. Istoricii antichităţii susţin că aceasta a rămas mâncarea de bază, aproape zilnică, a celor săraci, până în primele veacuri ale erei creştine. Pâinea a fost considerată, multă vreme, un produs de lux. La început, plămădeala era pregătită, în mod ciudat, cu făină din mei amestecată cu must de struguri.

Mai târziu, romanii au învăţat să facă pâine cu lapte, cu untdelemn sau cu untură, în combinaţie cu tot felul de condimente, cu ouă sau chiar stafide. Dar baza alimentaţiei zilnice, cum a fost cazul şi în Dacia ocupată, o formau legumele. Varza, ceapa, usturoiul, sfecla albă, lăptucile, măcrişul, castraveţii, fasolea, lintea, frunzele de hrean, ridichile, urzicile sau prazul erau fierte, de obicei, şi pregătite cu untdelemn, oţet sau vin. Carne nu se mânca zilnic, însă oaia era un animal mai uşor de crescut decât vaca. Aceasta din urmă era păstrată în viaţă pentru lapte, tăindu-se mai mult viţeii.Existau crescătorii în care iepurii şi hârciogii erau îngrăşaţi pentru a fi sacrificaţi. Păsările de casă erau la fel de des gătite, ca şi în ziua de azi.

Pentru mesele celor foarte bogaţi, dar şi pentru marile ospeţe, se vânau cerbi şi porci mistreţi, de care pădurile Daciei erau pline, dar se mai pregăteau şi fazan, bibilică, porumbel sau păun îngrăşat, acesta din urmă fiind o raritate. Romanii beau mai ales lapte acru, „bătut”, cum spunem azi, de oaie şi de capră. Laptele dulce era folosit pentru caşcaval şi diferite sortimente de brânzeturi, ce se condimentau cu tot felul de ierburi, de fructe şi de substanţe aromatice. În mod neaşteptat, conform istoricilor, romanii nu consumau smântână şi nici unt, folosindu-le doar pentru plăcinte. Deşi cunoşteau uleiul de nucă, de migdale, de susan, de rapiţă şi de floarea soarelui, romanii foloseau în bucătărie mai ales uleiul de măsline, cu toate că era foarte scump. La rândul lor, măslinele se consumau în cantitate mare, proaspete sau conservate, iar dacă erau îndulcite cu miere se serveau fie ca aperitiv, fie ca desert. Uneori se mai prepara şi o turtă din măsline tocate. Smochinele, strugurii, alunele şi prunele se mâncau cu pâine. Merele, perele şi prunele erau puse la uscat, pentru iarnă, şi se numeau „poame”, ca şi azi.

Secrete culinare

S-au păstrat numeroase reţete şi multe informaţii despre bucătăria romanilor, însă majoritatea modurilor de preparare sunt foarte ciudate pentru gusturile lumii contemporane. Carnea de porumbel, de pildă, era pregătită cu miere, curmale, piper, untdelemn şi muştar. Ţiparul se servea cu garnitură de piersici, iar alte specii de peşti aveau drept garnituri prune, marmeladă de caise sau piure de gutui. Romanii erau pasionaţi după ciuperci, pe care le pregăteau cu miere de albine! De altfel, aproape toată bucătăria romană era o combinaţie de sărat, dulce şi picant, ceea ce ne aminteşte, în mod izbitor, de bucătăria chinezească de astăzi. Acest aspect este ilustrat şi de felul în care preparau romanii dulciurile, combinând ciudat mierea, brânza, vinul, grăsimea de porc, anasonul şi chimionul. Cele mai pitoreşti exemple sunt omleta pregătită cu lapte, apoi acoperită cu miere şi piper, sau „prăjitura” cu nuci, curmale şi migdale fierte în miere şi apoi aromatizate cu felurite condimente picante.

Masa principală din existenţa unui cetăţean roman obişnuit, era cina.Dimineaţa se gusta ceva pe fugă, iar prânzul era sărit, de cele mai multe ori. Când cina devenea ospăţ, începea de la ora 3 după-amiaza, în „triclinium”, adică sufrageria, care era încăperea cea mai mare a casei. De-a lungul celor trei pereţi, în afară de cel cu uşa de intrare, erau trei aşa-numite „paturi-canapele”, iar în mijloc se afla masa. Aceste obiecte de mobilier înlocuiau atât scaunul, cât şi noţiunea de sofa. Pe fiecare luau loc câte trei invitaţi, numărul ideal de musafiri pentru un ospăţ fiind acela de 9 persoane. Fiecare invitat se întindea pe o parte, cu cotul drept sprijinit pe o pernă. Abia în epoca lui Traian a apărut faţa de masă. Farfuria se ţinea în mâna stângă, iar resturile culinare se aruncau pe jos. Se mânca cu mâna. Când au apărut tacâmurile, invitaţii n-au mai servit ospeţele într-o rână. Femeilor le era interzis prin lege să bea vin, însă această regulă nu era respectată în casele nobililor."