[I.Calin]

Dumnezeu pre-știe, nu pre-scrie. Deciziile sunt ale noastre.
Momentele începutului și sfârșitului sunt în afara înțelegerii noastre și nu fac parte din ceea ce ni s-a dat spre știință. Știința noastră, fiind finită, se bazează pe acumulări cantitative (informații și date peste informații și date, revizuibile permanent), care niciodată nu vor face saltul calitativ de la finit la infinit. Progresul este un atribut al existenței finite, nu al existenței infinite, dacă putem vorbi despre o "existență infinită" și nu este cumva o contradicție în termeni. Iar, în cazul unei așa zise existențe infinite, dincolo chiar de coordonatele noastre spațio-temporale, stabilirea atributelor și caracteristicilor nu cred că se poate realiza prin mijloacele finite.
O analogie, oarecum deplasată: o ființă bidiminesională poate gândi o ființă tridimensională? O astfel de ființă nu va încerca, oare, să o reducă permanent la un univers cu două dimensiuni și la cunoștințele obținute din perspectiva unei existențe limitate? va face saltul către cea de-a treia dimensiune altfel decât prin credința în existența ei?

De fapt, de ce am spus toate acestea? Deoarece orice evenimente de natură științifică sunt doar niște firicele de praf în progresul nostru, darămite dincolo de cuantumul nostru spațio-temporal. Putem cel mult să ne bucurăm că ni s-a dat posibilitatea de a cunoaște, chiar dacă nu ne folosește prea mult în afara credinței. Din păcate, orgoliul uman nu poate admite că nu poate explica nimic. Saltul adevărat pe care trebuie să-l facem este spre eliminarea mândriei și pretenției absolute de a explica ceva și să ne limităm la condiția noastră de "viermi de pământ" care se pot bucura de darurile primite de la Dumnezeu.