[IonelS]

UNIRE CU DE-A SILA


DIPLOMA LEOPOLDINA SI INTREITUL JUG


La 4 decembrie 1691, imparatul Leopold I a dat o Diploma - leopoldina - care a fost o adevarata Constitutie pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate. Printre altele se confirmau privilegiile celor trei natiuni politice - unguri, sasi si secui - precum si drepturile celor patru "religii recepte": catolica, luterana, calvinista si unitariana. In functii publice urmau sa fie numiti numai "indigeni": unguri, sasi si secui, legiferandu-se astfel din nou, intreitul jug la care era supus poporul roman: national, social si religios.



DE CE ERA NEVOIE DE UNIATIE


Indata dupa trecerea Transilvaniei in stapanirea Habsburgilor, acestia au inceput o actiune energica pentru consolidarea dominatiei lor. In aceasta actiune, un rol insemnat a revenit Bisericii Romano-Catolice. De aproximativ un veac si jumatate, calvinii detineau o situatie privilegiata in principatul transilvan, catolicii fiind inlaturati aproape cu desavarsire din viata politica. Odata cu trecerea Transilvaniei in stapanirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slabita, in vederea intaririi confesiunii catolice, care - intre cele patru confesiuni recepte - era cea mai slaba. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forte in favoarea catolicismului. In acest scop au fost initiate o serie de actiuni in favoarea Bisericii Catolice, dar recastigarea pozitiilor economice, politice si religioase pierdute in favoarea calvinilor sub pricncipii Transilvaniei nu se putea face decat prin sporirea numarului catolicilor. Intrucat recatolicizarea luteranilor, calvinilor si unitarienilor era, practic, imposibila, misionarii iezuiti si-au indreptat atentia asupra romanilor ortodocsi, care erau mai numerosi decat toate cele trei natiuni recepte laolalta. Prin atragerea romanilor ortodocsi la unirea cu Biserica Romei se urmarea, pe de o parte, cresterea numarului catolicilor si - implicit - cresterea rolului politic al "statului catolic ardelean" (reprezentantii catolicilor in Dieta), iar pe de alta parte, ruperea legaturilor, de orice natura, cu romanii ortodocsi din Tara Romaneasca si Moldova.



PRETINSUL SINOD DE UNIRE


Un pretins Sinod de Unire, sustin iezuitii, ar fi avut loc inca din 1697, pe timpul Mitropolitului Teofil. Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crisan, Gheorghe Popovici dar mai ales Stefan Lupsa si Silviu Dragomir, au evidentiat mai multe neconcordante cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite copii in latina, limba necunoscuta de vladicii ortodocsi. De asemenea, trezesc nedumeriri si anumite cuvinte si expresii care apar in actele respective, neintalnite in alte acte ale vremii. Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate in martie sau iunie de vreme ce sinodul s-a intrunit in februarie? Despre semnatura lui Teofil s-a dovedit ca este un fals - plastografie, iar semnaturile protopopilor apar pe o foaie separata putand fi la fel de bine sustrase din alt dosar. Si sa nu uitam ca la aceea data un eventual sinod se putea tine numai in prezenta superintendentului calvin care mai avea inca drept de control asupra Bisericii romanesti si care, bineinteles, nu si-ar fi dat acordul pentru asa ceva.



"MANIFESTUL DE UNIRE"


Singurul act despre care s-a spus ca exprima hotararea clerului roman de a se uni cu Biserica Romei este asa numitul "manifest de unire" din 7 octombrie 1698. In acest manifest se mentioneaza ca romanii ai caror semnaturi se afla inscrise acolo se unesc cu Biserica Romei DAR CU ANUMITE CONDITII, a caror nerespectare, dupa cum scrie pe penultima foaie atrage nulitatea documentului. Aceste conditii sunt: primirea acelorasi privilegii de care se bucura preotimea catolica si respectarea randuielii ortodoxe (Liturghia, posturile, alegerea ierarhului). Asadar este vorba de o unire de principiu fondata pe dorinta de a scapa de sub jugul politic-economic-national la care erau supusi. Nicicand acei semnatari n-au acceptat sa primeasca dogma catolica asa cum pe nedrept este scris in transcrierea latineasca a documentului. Acest fapt l-a determinat pe Nicolae Densusianu sa exclame: "Avem inaintea noastra o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul roman catolicilor si a desfiinta Biserica romana de Alba Iulia...". Mai trebuie subliniate si urmatoarele aspecte: ipsa semnaturii Mitropolitului atrage nulitatea documentului; lipsa mentionarii acestui sinod in izvoarele contemporane ridica semne de intrebare; modalitatea intocmirii documentului cu foi taiate, adaugate, lipite, precum si erorile privind denumirea localitatilor romanesti ridica mari semne de intrebare. Toate acestea, coroborate cu nementionarea acestui sinod in timpul protestului brasovenilor impotriva unirii din 1701 ne fac sa credem ca acest sinod nici nu a avut vreodata loc!



EPISCOPUL INOCHENTIE MICU


Viitorul episcop Inochentie Micu vazuse inca din tinerete ca promisiunile facute celor ce vor accepta uniatia nu se implineau. De aceea el va demara actiuni de mari rasunet pentru dobandirea drepturilor elementare ale romanilor. In majoritatea memoriilor inaintate el relata starea de inapoiere in care era tinut poporul roman si conditiile grele in care traia: proprietarii de pamant opreau pe fiii iobagilor si chiar pe cei ai preotilor de la invatatura; romanii nu aveau dreptul sa practice mestesuguri sau sa faca comert; nu erau primiti in functii publice; nu aveau dreptul sa cumpere sau sa mosteneasca pamant. In schimb erau incarcati cu biruri si cu alte sarcini, erau obligati sa dea dijme preotilor de alt neam si de alta credinta, contribuind in plus si la intretinerea preotilor proprii. Arata, de asemenea starea de inferioritate in care se afla poporul roman, care suferea aceleasi nedreptati si era supus acelorasi abuzuri din partea autoritatilor de stat si a proprietarilor de pamant ca si pastoritii lor. Acestia nu se bucurau de drepturile preotilor catolici, cum li s-a fagaduit din diplomele imparatului Leopold din 1699 si 1701, ci dimpotriva, plateau dijma, impreuna cu credinciosii lor, pana si pastorilor luterani si calvini.
Inochentie este primul roman care cere ridicarea romanilor la o treapta "superioara" ca fiind a patra natiune in stat. Insa Curtea de la Viena raspunde: "pe fata, in adunari si convorbiri particulare, popii insasi sau preotii declara adeseori ca ei n-au depus juramantul pentru unire si pentru lepadarea de la schisma, ci numai ca sa poata fi liberi de judecata domnilor de pamant, de servicii si de contributie; se vede aceasta si din faptul ca in realitate se servesc toti de carti schismatice (nn. ortodoxe) din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, in care se neaga in chip fatis ca Sfantul Duh purcede de la Fiul si nu adauga nici in simbolul niceean Filioque;... absolut nici unul dintre popi nu invata si nu instruieste poporul, fie in mod particular fie in biserica, despre cele patru puncte. Numai cand se iveste vreo cauza, vreun litigiu, vreo ontributie proprie de ordin lumesc, se refugiaza toti la imunitatea unirii ca la o ancora sacra...". Nemultumit de acest raspuns, Inochentie Micu a continuat sa lupte din rasputeri pentru drepturile romanilor din Ardeal, iar dupa venirea pe tron a Mariei Tereza si-a reluat protestele la Curte. Nici un rezultat. Ba mai mult, cu ocazia unei deplasari la Viena a fost acuzat in 82 de capete, lucru ce l-a silit sa mearga la Roma, pentru a cere ajutorul Papei Benedict XIV.
De aici de la Roma, a continuat sa lupte pentru cauza romanilor dar mai ales impotriva teologului iezuit care ii supraveghea actiunile indeaproape, lucru ce a dus la excomunicarea iezuitului in 1745. Sunt cunoscute cuvintele lui: "Mai bine sa piara toate ale lumii acesteia, decat sa-mi las poporul in vesnica servitute, clerul, pe mine si episcopii urmasi in robia iezuitilor". Lipsit de orice ajutor banesc din partea catolicilor, sau a acelor din tara, vladica Inochentie s-a stins din viata dupa 24 de ani petrecuti in exil, in care a indurat multe scarbe si lipsuri incat a ajuns sa-si vanda si crucea de pe piept. Presat de foamete si boli si parasit de toti a fost silit sa-si semneze retragerea contra unei mici pensii.
Desi era slujitor al Bisericii, Inochentioe Micu a pus pe primul plan problemele national-politice. In ce priveste uniatia, el a conceput-o doar ca un instrument pus in serviciul luptei sale nationale si nicidecum ca o recunoastere a invataturii Bisericii Catolice. Faptul ca ameninta mereu cu parasirea unirii constituie o dovada concludenta ca el urmarea ca, prin ea, sa obtina drepturi pe seama clerului si a poporului sau. Lupta sa impotriva teologului iezuit sau impotriva incercarilor de imixtiune ale arhiepiscopului de Eztergom si ale papei in eparhia sa nu era altceva decat o lupta pentru pastrarea independentei Bisericii sale, a doctrinei, cultului si organizarii traditionale ortodoxe, in fata oricaror incercari de catolicizare si de desnationalizare a Bisericii si poporului roman.