Citat:
În prealabil postat de Scotianul
Cu scuzele de rigoare>profit de ocazie>va rog sa va verificati casuta de private message.V-am raspuns la mail.Nu am gasit alta metoda sa va transmit asta pt ca am mail-ul ,,picat".Scuze pt off-topic.Ref la subiect>va mai las un link.Lectura placuta http://revistacultura.ro/nou/2010/02...-pierre-duhem/
Un scurt citat(din linkul de mai ^^) spre analiza(cine este interesat)>,,Un exemplu contemporan ar fi teoria Big Bang-ului.Teoria in sine nu este decât un sir de concepte matematice reprezentând niste fenomene ce se presupe ca ar fi avut loc si care ofera informatii despre starea actuala a universului. In aceasta ipostaza teoria nu face predictii, ci postdictii, principiul de aranjare a informatiei fiind acelasi, doar orientarea in timp fiind diferita. Doar propriul nostru cod de interpretare, influentat de dorintele si asteptarile noastre, poate integra o teorie intr-o viziune crestina a lumii sau intr-o viziune strict materialista." |
„Separarea celor doua domenii presupune imposibilitatea oricarei critici venita dinspre stiinta spre teologie, dar si lipsa de sens a oricarei apologii pozitive.”
E ceea ce afirmam și eu când spuneam că știința vorbește despre creație, iar religia noastră despre Creator. Distincția kantiană lucru în sine – fenomen (sau într-o altă terminologie: distincția transcendent - imanent) poate fi utilizată în explicarea existenței. De fapt, până și acest termen de existență este foarte vag. Ce desemnează el? Tot ceea ce există? Este inclus și Dumnezeul nostru aici? Eu cred că Dumnezeu este dincolo chiar de existență și inexistență! El nu i-a spus lui Moise că există, i-a spus doar că „Eu sunt Cel Ce sunt”, sper că îmi amintesc bine. Termenii pe care-i folosim noi sunt și ei limitați pentru a descrie infinitatea ființială a lui Dumnezeu. Și chiar nu putem, de aici și păcatul mândriei ca păcatul fundamental, Adam a crezut că mărul îi va deschide poarta cunoașterii; i-a deschis-o, da, dar în ce sens?, în sensul existenței limitate circumscrise finitudinii umane (știința, filosofia, arta și toate ale lor).
Să revin la ideea de lucru în sine (transcendența) explică pe Dumnezeul nostru? Nu cred.
Am folosit undeva un exemplu în care o ființă bidimensională încearcă să explice o ființă tridimensională. Cele două se află în universuri distincte cea cu două dimensiuni poate percepe existența celei tridimensionale? Poate cel mult să o admită prin credință, fiindcă ea transcede spațiul ființial specific „planului”.
Calea potrivită spre înțelegerea lui Dumnezeu este una „negativă”, adică putem spune despre Dumnezeu ceea ce NU este și nu ceea ce este. E drept, Dumnezeu ne-a vorbit despre sine ca fiind IUBIRE, BUNĂTATE, DREPTATE ABSOLUTĂ, dar percepția noastră este limitată și față de aceste noțiuni fiindcă le trecem tot timpul prin filtrul logicii noastre, încăpățânându-se să le judecăm din perspectiva noastră. Putem admite noi în mod logic că iubirea și dreptatea pot sta tot timpul împreună? Dacă ești drept cu un criminal care ți-a ucis pe cineva drag, cum poți să-l iubești și să admiți, totodată, că este rău? Noi nu, dar Dumnezeu, în infinita Sa IUBIRE, BUNĂTATE, DREPTATE ABSOLUTĂ poate!
Dar problema noastră e alta, a mea cel puțin. Până o să admitem că ADEVĂRUL este un CINE (Iisus Hristos) și nu un CE, mai este cale lungă! Nu ne lasă păcătoasa logică deschisă nouă prin păcatul lui Adam, care a vrut să fie și el, datorită Vicleanului, asemănător lui Dumnezeu. Și mă tem că aceasta e cea mai gravă consecință a păcatului strămoșesc. Și de aceea, muritorii de rând, care nu-și pun atâtea probleme, au mai „multă trecere” pe calea mântuirii.