Oooo, nu este timpul trecut.
Trebuie sa-i spui ce este bun, nu gresesti, chiar daca ea nu va asculta.
Parintii mei au fost destul de permisivi (desi eu nu i-am perceput asa la vremea adolescentei), dar cand am pus problema sa ma mut cu prietenul meu, efectiv au "explodat": era ceva care depasea nivelul lor de toleranta.
Au fost discutii f urate, ca eu nu puteam intelege "de ce" sa nu ma mut cu prietenul meu decat daca ma marit.
. Nu puteam sa-i inteleg (eram chiar ingrozita de "anacronismul" lor - nici macar nu au ridicat obiectii religioase, ca probabil as fi fugit de acasa la cat de revoltata eram) si era f frustrant de ambele parti. Pana la urma i-a dat Dumnezeu gandul bun prietenului meu si a propus sa ne casatorim (evident, el stia despre atitudinea parintilor mei, cred ca asta a avut un rol).
Ceea ce au avut ei de spus atunci a contat enorm peste timp. Azi sunt mandra de parintii mei ca au principii sanatoase si ca au luat atitudine la momentul potrivit (desi, repet, motivatia lor nu a fost una religioasa, ci au vrut sa ma fereasca de aranjamente imorale).
Un alt fapt care-mi vine in minte.. Am in familie o persoana care traieste in concubinaj de ani intregi cu o tanara. Cand i-am vizitat, copilasul meu a intrebat: este maritata? cam jenant
. A inceput sa intrebe cand se vor casatori, sa inisite ca fata ar trebui sa faca parte din familie etc.. L-am lasat sa vorbeasca (cineva poate sa spuna astfel de lucruri fara sa trezeasca revolta). I s-a parut copilului ca nu este suficient si cu alta ocazie a insistat in fata parintilor tanarului ca trebuie sa-l insoare.. Ma gandeam daca nu cumva chiar Dumnezeu ii mustra prin gura unui copil de 6 ani (dar ma tem ca va ramane fara efect).