PĂMÂNTUL NATAL
de maior (r) Tomescu Vasile după Alphonse de Lamartine
Mă înfior când cuvântul patrie rostesc.
Plecat departe-n țări străine auzindu-l tresar;
Îmi răsună-n suflet ca un imn ceresc,
Ca vocea femeii iubite sau ca sunetul pașilor ei pe trotuar.
Munți înalți învăluiți în ale primăverii cețuri alburii,
Văi pe care le îmbracă a dimineții brumă,
Câmpii întinse și mănoase, dealuri acoperite de vii,
Turnuri vechi argintate de razele de lună,
Pajiști, poteci iuți, ziduri cenușii,
Fântâni unde țăranii vitele-și adapă
Și zăbovesc discutând despre ce s-a-ntâmplat peste zi,
Fumându-și țigara sau bând apă,
Casa părintească unde-n vatră arde focul,
Fumul ce se-nalță din hornul ei spre cerul iernii mohorât,
Ograda-n care, copil, petreceam timpul luându-mă cu jocul.
Lucruri neînsuflețite cum de mă faceți să vă iubesc atât?!
3 martie 1942
|