[Traditie1]

Cred că nu se știe de către cei care se grăbesc să aducă acuzații de faptul că mănăstirea nu este asemenea bisericii de mir, un lăcaș destinat mirenilor. Mănăstirea e făcută pentru cei care au ales să părăsească zarva și tulburarea lumii pentru a trăi în izolare o viață isihastă (de liniștire).

Accesul pelerinilor și mirenilor în mănăstiri este o favoare pe care obștile de călugări o fac, în trecut mănăstirile fiind închise vizitatorilor (și poate că era mai bine) tocmai din pricină că în ele călugării căutau să fugă de lume.


Terenul unei mănăstiri este (potrivit legislației României și organizării interne a BOR) proprietate particulară a obștii de călugări (nu a episcopiei) la fel cu orice proprietate particulară, mirenii, fie ei chiar ctitori sau donatori, nu au absolut nici un drept asupra proprietăților mănăstirești.

Pătrunderea pe terenul unei proprietăți fără consimțământul proprietarului constituie o infracțiune care se pedepsește cu ani de închisoare.


Starețul poate a procedat cu blândețe nedându-l pe intrus pe mâna justiției ci aplicându-i o bătaie educativă, menită să-l facă să nu mai repete fapta. Închipuiți-va ce ar fi ca mirenii să treacă așa prin curtea mănăstirii, ignorând dorința de intimitate a călugărilor și dreptul lor de proprietate.

Nici violența nu e o soluție, dar în cazul respectiv nu văd cum ar fi trebuit să procedeze.


....
Și încă ceva. Cei care sar ca arși când un om al Bisericii face ceva nepermis, sunt de multe ori oameni pătimași, abjecți, care simt o aversiune față de cei care au ales calea dedicării către Dumnezeu pentru că se simt mustrați în conștiință pentru viața lor de păcat și care în astfel de situații simt în realitate o bucurie, rod al profundei murdării spirituale care îi caracterizează.