Citat:
În prealabil postat de Pr.Gheorghe
Nichita Stanescu
Râsu' plânsu'
Pleoapă cu dinți, cu lacrimă mânjită,
sare căzută în bucate,
dovadă că nu pot trăi numai acum
sunt amintirele mele, toate ...
Dovadă că nu pot vedea fără martori
e copilăria, adolescența mea,
dublând neființa acestei secunde
cu neființa ei de cândva.
Ah, râsu' plânsu'
ah, râsu' plânsu'
mă bufnește când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.
Ah, râsu' plânsu'
ah, râsu' plânsu'
în ochiul lucrurilor reci
și-n dintele lor mușcător, ca și sceptrul
neinventaților regi.
Cujetă, tata, cujetă, că d-aia exiști!
|
Dar răspunsul e simplu, dacă m-ai îndemnat să răspund la ghicitoarea lui Nikita...
Păi
ea e.
Și dacă tot n-ai priceput remarca mea de mai sus, atunci mai încearcă
odată. Și n-ai să te superi pricepând doar dacă nu ai băut deja o
cafea prea dulce... până și dumneata Tăticule.
Dar hai să-ți traduc tot cu o poezevă de
Nikita:
''Un soldat...
Un soldat ținându-se cu mâinile
de marginea unui nor...
De bocancii lui, cu mâinile încleștate
se ține alt soldat. De bocancii lui
altul, apoi altul, apoi altul și altul,
și-așa până-n miezul pământului.
Eu mă las s-alunec pe șirul lor
ca pe-o frânghie,
și-alunecând, cataramele
centurilor lor, îmi zgârie fața.
Și-alunecând, îmi zgârie pieptul
și-alunecând, alunecând, îmi sfâșâie
fâșii de carne,
și-alunecând, alunecând rămâne din mine
numai scheletul.
Când în sfârșit ajung, mă-ntind cu tâmpla
pe o piatră.
În timp ce dorm, fâșiile smulse
se-ntorc de sus și mă-nvelesc.
M-ajunge din urmă și sângele pierdut,
și durerea.
Deschid ochii, mă uit.
Coloana de soldați, nu se mai vede.
Probabil că vântul a-mpins-o
cu nor cu tot, în altă parte.''
Înrolați-vă-n Domnul!!!