daca omul conlucreaza pentru primirea harului... atunci harul nu mai este exclusiv de la Dumnezeu asa cum spune "sola gratia". va contraziceti singur in afirmatiile dumneavoastra. va rog sa fiti coerent si ferm, in pozitia sustinuta si afirmatii pentru a nu crea confuzie (mai ales pentru cei care sunt la inceput si nu cunosc in amanunt doctrina ortodoxa cat si cele ale cultelor protestante si neoprotestante).
ati inteles total gresit mesajele mele. Nu am cautat polemica ci doar sa evidentiez diferentele teologice. am exprimat adevarul obiectiv.
unde am folosit eu cuvantul "sectant" spre exemplu?
cat despre teoria predestinarii existenta la cultele protestante si neoprotestante se cuvine sa discutam mai in amanunt, pentru ca aceasta teorie a predestinarii, cu totul straina de crestinismul ortodox, isi are originea in "sola gratia".
va recomad sa nu tratati superficial aceast subiect ci sa incercati o abordare teologica competenta si nu speculativa.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_cinci_sola
Sola fide ("Numai prin credință")
Justificarea (adică, declarația de nevinovăție dată de Dumnezeu) e primită numai prin credință, nu prin fapte bune, deși în teologia protestantă clasică credința este automat însoțită de fapte bune. Această doctrină poate fi rezumată în formula "Credința dă justificarea și fapte bune", care e în contrast cu formula romano-catolică "Credința și faptele bune dau justificarea". Acest punct e uneori numit cauza sau principiul material al Reformei, fiind principala diferență doctrinară pentru Martin Luther și ceilalți reformatori. Luther o numea "doctrina în funcție de care biserica stă sau se prăbușește". Se afirmă astfel excluderea totală a oricărei alte dreptăți care să îl justifice pe păcătos în afara dreptății "străine" (dreptatea altcuiva) ce e numai a lui Cristos.
Sola fide exclude din justificare chiar dreptatea sfințirii păcătosului sau a noii sale "ascultări de credință".
Sola gratia ("Numai prin har")
Mântuirea vine numai prin harul sau "favoarea" lui Dumnezeu - nu ca ceva meritat de păcătos. Aceasta înseamnă că mântuirea este un dar nemeritat din partea lui Dumnezeu, făcut de dragul lui Cristos. Această doctrină este opusul îndreptățirii prin fapte și intră în conflict cu unele aspecte ale doctrinei romano-catolice a meritului. De asemenea,
se afirmă monergismul în mântuire: numai Dumnezeu acționează pentru a-l mântui pe păcătos. Puterea de mântuire nu revine păcătosului în nici o măsură, spre deosebire de sinergism sau arminianism.